Îmbătătorul sentiment al libertăţii

Nepoata scriitorului François Mauriac, Anne Wiazemsky, a fost hărăzită şi cu un tată-prinţ, Ivan Wiazemsky, conte Levachov, dintr-o familie nobiliară rusă. Mai mult, Anne s-a născut la Berlin, în 1947. Şi mai mult, s-a îndrăgostit la Paris de cineastul franco-elveţian Jean-Luc Godard, cu care avea să şi împartă o căsnicie pentru vreo 12 ani.

Aşadar, din start, Anne este un personaj interesant. Dincolo de orice talent, legăturile familiei sale îi asigură, în anii fundamentali ai educaţiei, 60-70, o deschidere la care puţine tinere ar fi avut acces. Debutează la 18 ani în filmul lui Robert Bresson, „La întâmplare, Balthazar”, după care viaţa ei intră într-o buclă a fericirii, care coincide cu perioada Nouvelle vague şi surprinde de la distanţă starea socială dinaintea evenimentelor din mai 1968.

Anne e o tânără norocoasă din toate punctele de vedere, care-i scrie din politeţe şi admiraţie marelui Jean-Luc Godard, căruia i-a văzut un film şi vrea să-i facă o surpriză. Godard, cu 17 ani mai în vârstă, cineast revoluţionar, cu gust pentru orice înseamnă marxism şi un tip conştient faţă de ce înseamnă influenţa propagandistică a cinematografiei, vede în Anne mai mult de o aventură interesantă. Cuplul, inedit, se fereşte o perioadă de public şi de familie, mai ales de mama conservatoare a lui Anne şi de părerea decisivă a scriitorului François Mauriac.

„Bunicul era persoana a cărei părere conta cel mai mult pentru mine şi până şi celei mai neînsemnate consideraţii ale lui îi acordam o importanţă deosebită. Un compliment din partea sa mă umplea de bucurie, o critică se dovedea deseori devastatoare.”

Chiar şi Godard are o jenă faţă de Mauriac, dar te pui cu dragostea? Până la urmă, cedează toţi în faţa nebuniei presupuse de această relaţie mai puţin obişnuită, între un cineast cu o imagine publică puternică şi o tânără încă minoră, cu un bacalaureat şi un examen la facultate în faţă. Anne primeşte mai multă educaţie de la Godard şi prietenii lui cineaşti decât de la facultate ori de la mamă. Se mărită fără să anunţe aproape pe nimeni şi începe să descopere lumea cu o inocenţă tipică unei fete cocoloşite de grija familiei. Totul pentru ea are gust de rebeliune, de la nopţile cu Godard până la întâlnirile cu tineri care discută, parcă în afara ei, despre ce se plănuieşte pentru 1968.

Există un soi de autism în maturizarea lui Anne şi cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta. Printre amintirile sale banale, lipsite de orice valoare literară, se zăreşte atât (subţire) relieful unei stări sociale, cât şi profilul binişor definit al cineastului Jean-Luc Godard (interesant pentru cei pasionaţi de domeniu). Anne se vede pe sine prin prisma dragostei care o cam surprinde, Godard fiind unul dintre primii bărbaţi din viaţa sa, aşa că mai nimic nu mai contează în afara acestei relaţii. El o cucereşte mai întâi ca bărbat şi abia apoi din postura de cineast, iar cele două laturi ale sale ajung să se îmbine atât de fericit, încât Anne e pur şi simplu fascinată, atât de soţul ei, cât şi de noua lume, în care intră prin el.

Există în această carte câteva figuri masculine puternice, pe lângă cea a lui Godard. Doi-trei bărbaţi fundamentali pentru formarea personalităţii lui Anne, bărbaţi care vin aici ca un fel de contrapondere la încăpăţânarea mamei, stresată ca imaginea familiei să nu aibă de suferit.

Interesant e că toţi bărbaţii influenţi din viaţa ei sunt mai în vârstă, mult mai în vârstă, ceea ce mi-a atras atenţia asupra lipsei referinţelor legate de tatăl ei ori de familia tatălui ei, cea nobiliară, rusă. Dacă aici impresia e că a rămas mult loc de umplut, nu la fel stau lucrurile cu relaţia dintre cei doi, Anne-Jean-Juc, disecată până la intimităţile care fac deliciul publicului interesat de cancan. E ceva voyerism aici, poate de asta am şi dus lectura până la capăt, altfel senzaţia mea e că Gallimard, editorul iniţial al cărţii, a luat-o pe Anne Wiazemsky prea în serios.

„Un an de studiu” poate fi privit ca un an al maturizării forţate, dar numai pe un singur plan. Anne devine femeie, însă numai din punctul de vedere al relaţiei cu bărbatul ales. Anul la care se referă este sacrificat din orice alt punct de vedere. Şcolar, este un eşec. Cinematografic, rămâne o tânără cu gura căscată la numele mari. Nu se afirmă altfel, în afara relaţiei cu Godard. Nici notele sale de jurnal nu se referă la altceva, deşi în Franţa clocotea revolta, iar cinematografia căuta noi formule.

E o carte pentru iubitorii de cinema şi pentru cei care au poftă de viaţa intimă a vedetelor. Scrisă simplu, cu o tensiune minoră, nu provoacă revelaţii, ci face puţină cultură cinetamografică, cât timp aceasta sa referă la personalitatea lui Jean-Luc Godard. Şi poate că, una peste alta, despre asta e vorba când devii cu adevărat liber: nimic să nu mai conteze în afara lucrului care te eliberează. Aici, dragostea. Că ea vine de la unul cu 17 ani mai în vârstă, iar tu eşti minoră, nu prea mai are importanţă la mai bine de 40 de ani de la „evenimente”.

Fotografia reprezentativă: Anne Wiazemsky, în filmul lui Robert Bresson, „La întâmplare, Balthazar” (sursa: films7.com)

Anne Wiazemsky, “Un an de studiu”, Editura Nemira, 2016, traducător: Doru Mareş, nr. pagini: 248.

Poţi cumpăra cartea de la: elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii.

Salvează

Salvează

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *