Gluma la care nu mai râde nimeni

  •  
  •  
  •  
  •  

Din şirul ironiilor triste cu care m-a mângâiat această ediţie a Jocurilor Olimpice, faptul că rămâne cu imaginea neafectată numai cea care nu a mers la Rio mi se pare un soi de croşeu la adresa intenţiilor lui Pierre de Coubertin. Nu mai este important să participi, ci să-ţi salvezi pielea de critici. Contează prea puţin că, în scopul acesta, inventezi pretexte.

Când eram în Academie, bunica mi-a murit de vreo trei ori, chiar şi după moartea naturală. Ea murea cu condescendenţă în caietul de permisii de fiecare dată când nu aveam altă soluţie ca să prind lotul celor fericiţi. O dată, nici aşa nu m-am calificat, pentru că moartea bunicii ajunsese un motiv prea fumat ca să mai conteze în faţa celor care aveau taţi prin diverse structuri, taţi cu telefoane şi cu grade.

Astăzi, dacă aş mai fi student militar, aş trece la motivul permisiei decesul lui Pierre de Coubertin. Nici n-aş glumi mai tare decât glumeşte cu noi competiţia aceasta care, tot în urma unei ironii, se cheamă Jocuri, fie ele şi olimpice. Ce mai e joc în setea de medalii, în clasamente mai mult sau mai puţin supuse subiectivismului  juriului şi regulamentelor, în dopaj, cel dovedit deja (de ochii lumii) şi cel încă nedovedit, dar despre care vom dezbate peste câţiva ani? Da, Pierre de Coubertin a murit şi solicit permisie de câteva zile. Vreau să merg la munte, să asist la unica întrecere încă neviciată de doping, medalii, impresari ori bani. Acolo unde nici media nu-şi trimit reprezentanţii competenţi: la zece metri viteză, competiţia pentru limacşi. După ploaie, se strânge şi de-o galerie.

Urmărind cu inocenţă finala feminină la tenis de câmp, am fost atins din când în când de o idee care nu mi-a dat pace: finalistele nu auziseră oare de virusul acela care a convins-o pe Simona Halep să nu zboare la Rio? La voleibaliste nici n-am îndrăznit să bat cu gândul… (smile emoticon) În orice caz, discuţia legată de Simona e mult mai largă, mai ales că, privind superficial lucrurile, fiecare este liber să decidă cum vrea pentru viaţa lui. Doar că, aici, când ţara te vrea, iar tu spui pas, eşti ca un soldat care, trimis să lupte, inventează un platfus.

De asta, cred că nu mai este important să participi. Important e să pari interesat, să-ţi salvezi imaginea, să te răzbuni, chiar şi fiind pe bârnă, pe cei care nu sunt de acord cu tine. Lupta nu mai este una în interesul sănătăţii tale interioare şi a bunei-cuviinţe publice, ci în contul unei virtualităţi bolnave.

Pierre de Coubertin moare la fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice şi a spune că e important să participi pare astăzi o glumă, la care nu mai râde nimeni. La noi, e important şi cine poartă drapelul, şi cine are mai multe likeuri şi cine livrează echipamentul şi, în general, cine câştigă ceva pe lângă. Măsura valorii? Ce e aia?

Articol publicat în “Observatorul militar”, nr. 32/2016. Sursa foto: ellinondiktyo.hellinon.net

Citeşte şi:

2 comentarii la „Gluma la care nu mai râde nimeni”

  1. Formația ta de militar își spune cuvântul 🙂
    Dacă aș fi soldat trimis să lupte, aș inventa orice. În plus, aș mai zice: Ce a făcut țara asta pentru mine? Cam așa am făcut și când am evitat armata 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *