Creat de Regele Ludwig I la mijlocul secolului XIX ca primul muzeu public din Europa dedicat artei contemporane, Neue Pinakothek este unul dintre cele mai frumoase muzee din Munchen. Include lucrări de Monet, Van Gogh, Klimt sau Gauguin, iar duminica intrarea costă numai un euro, ca la orice alt muzeu public din oraş. Şi poţi poza cât vrei, fără taxe. M-am lăsat copleşit de picturile din cele peste 20 de săli ale muzeului, iar la unele am notat nişte gânduri…

Din 1860, un domn are ochii scoşi din orbite în pictura lui Honoré Daumier, Drama. Este un spectator al unei piese de teatru în care se petrece o dublă crimă. Este doar un spectator şi totuşi pare să creadă totul. Este oare fascinat de modul în care a fost reprodus un moment din propria sa viaţă? Poate că spectatorul s-a regăsit pe sine în acel spectacol şi asta l-a speriat.

Sunt 21 de liniuţe orizontale pe peretele camerei în care creează poetul sărac al lui Carl Spitzweg (1839). Poetul pare nedumerit în timp ce ţine o pană în gură şi caută o rimă ori o semnificaţie aparte.

21 de liniuţe. Pentru ce? De ce 21? Are vreo legătură căutarea poetului cu cele 21 de liniuţe?

Din 1860, sigur s-a ofilit. E o floare scăpată de mâna emoţionată a tânărului, transformat, la rândul său, de mult în praf. Şi el, dar şi ea, praf (presupunând că pictorul a lucrat cu modele). Însă emoţia aşteptării e acolo, în pictura lui Ferdinand Georg Waldmüller, din 1860, „The Expected One”. Ea pare să ţină în mâini o cărticică, poate o Biblie, folosită ca pretext să fugă din sat. El are gura căscată şi deşi nu-i vezi faţa, ştii că e mort după ea. Astăzi, ai zice că ea caută pokemoni, iar el vrea s-o întrebe la ce număr a ajuns.

Tot un chip care se vede numai parţial, însă al cărui mister apare multiplicat pe multe chipuri ale bătrânilor de astăzi. Citind o carte religioasă, femeia din pictura lui Adolf Hölzel (1888/91) crede că înţelege. Alteori, doar vrea să înţeleagă şi se simte ceva mai înţeleaptă când i se pare că a prins un colţ de idee.

 

Câţi dintre puştii blonzi care l-au inspirat pe Max Liebermann pentru „Boys Bathing” (1898) au ajuns ulterior pe frontul Primului Război Mondial? Şi câţi aveau să fie taţii celor care au slujit Reich-ului? Liebermann a murit în 1935.

Din 1823, domnişoara care coase la lumina unei lămpi în pictura lui Georg Friedrich Kersting îşi lasă privitorii să se întrebe pentru cine coase.

Pare să ţină pe braţe o faţă de masă. Cine a avut plăcerea să o vadă vorbind pe această domnişoară (luând în calcul aceeaşi presupunere de mai sus)?

Poate fi şi un punct de plecare pentru o proză scurtă.

 

Van Gogh pe smartphone. În selfie-uri. Furat pe sute şi mii de milioane de pixeli. Câmpurile sale, curbele sale, florile sale şi contururile cvasicopilăreşti ale vazei în care-şi ţine din 1888 floarea-soarelui.

Liniile sale groase, din culori puternice, cele care i-au definit celebritatea şi în faţa cărora se opresc cele mai multe smartphone-uri par totuşi mai puţin fermecătoare decât, de pildă, „Ţesătorul” aceluiaşi pictor, aşezat lângă uşă. Poţi trece pe lângă el şi să nu-l vezi, dacă nu eşti atent, însă „Ţesătorul” are forţa brută a acelui Van Gogh care ştia ce-i aceea munca grea. Din mina în care lucrase ori de la ţăranii cărora le-a surprins truda. Ţesătorul munceşte în linişte, cu ochii aproape închişi, în timp ce pe fereastră se vede aplecată o femeie, probabil soţia lui.

Salvează