O poveste ca un puzzle – despre “Onoare” de Elif Shafak

  •  
  •  
  •  
  •  

Ce mă impresionează cel mai mult la Elif Shafak, o scriitoare turcă pe care am descoperit-o cumva de la coadă la cap, începând cu „Ucenicul arhitectului”, este capacitatea sa de a crea scenarii puzzle. De a-şi spune poveştile prin vocile mai multor personaje, pe care le lasă să se desfăşoare fără a dezvălui mai mult decât trebuie în momentul respectiv al acţiunii, încălzind simultan „cartoful fierbinte” al cărţii. Când un personaj pare să fi ajuns la un capăt intermediar al istoriei personale, aruncă acest „cartof” către alt personaj, şi aşa mai departe, până când, la un moment dat, deşi pare că totul capătă formă şi eşti tot mai curios să vezi deznodământul, firul narativ prinde un curs total neaşteptat, care te ţine şi mai strâns de carte.

„Onoare” are în centru două gemene, Pembe şi Jamila, născute într-un sat kurd de lângă Eufrat, ale căror destine întrepătrunse vorbesc atât despre inechitate socială, cât şi despre responsabilitate şi libertate. De la cele două surori, Elif Shafak a pornit în timp în ambele sensuri, această dublă incursiune ajutând-o nu doar să-şi construiască arborele narativ, ci şi să sugereze faptul că pentru manifestările noastre extreme este util să căutăm explicaţii în trecut. „Onoare” are cam de toate, crime, poveşti de dragoste, salt în timp şi în spaţiu, voci narative diverse, dar şi, per ansamblu, un ton echilibrat, care nu dă nici în emoţionalitate excesivă, nici în didacticism.

Urmându-şi calea, Pembe emigrează şi se stabileşte la Londra, departe de sora ei. Aici, prin contrast, i se oferă prilejul de a-şi analiza critic nu doar originile, ci şi mentalitatea. Tragismul cărţii vine tocmai din acest contrast, pe care firea omului nu îl poate accepta uşor şi nu la orice vârstă. Pentru că principiile de viaţă trec graniţele, onoarea de lângă Eufrat îşi va cere drepturile şi lângă Tamisa.

„Puteai să-ţi botezi copilul Onoare, atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care încă miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine.”

Aşa era în societatea în care s-au născut Pembe şi Jamila, iar Pembe va constata că, deşi a plecat de acolo, principiul o urmăreşte. Prin copii, prin trecut şi prin dezacordurile dragostei.

Vina străbate acest roman scris cu respect faţă de tradiţia locurilor pe care le pune faţă în faţă. Vina este aproape un personaj mascat aici, fiecare dintre cei puşi să vorbească împărtăşind senzaţia că dacă ar fi procedat altfel la un moment dat, totul ar fi fost diferit. Cea care încearcă să-şi explice situaţia este Esme, fiica lui Pembe, de care Elif Shafak se foloseşte pentru a struni povestea. Esme scrie în memoria mamei, iar Elif gestionează totul picurând exact atâta emoţie cât să nu transforme totul într-o istorie patetică, telenovelistică.

Există aici lecţii de psihologie de cuplu, de psihologie a sinucigaşilor, de relaţii părinte-copil ori soţ-soţie, câte puţin din toate, fără senzaţia că s-a dorit un melanj în care fiecare să se regăsească măcar puţin. „Onoare” vine din alt spaţiu, oarecum învechit ca mentalitate, suprapus peste vestul emancipat, dar departe de a fi perfect, iar puzzle-ul cu care se joacă Elif Shafak, o povestitoare încântătoare, fără îndoială, face exact ce ar trebui să facă orice poveste: să te acapareze şi să te înveţe ceva, fără aerul că tocmai asta urmăreşte. E o magie la mijloc, da, iar asta înseamnă că e vorba de o literatură care va rezista în timp.

Elif Shafak, „Onoare”, Editura Polirom, 2013, traducere din limba engleză: Ada Tănasă

Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii Polirom.

Text publicat în “Observatorul militar”.

Salvează

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *