Noi facem de mai multe ori clac – despre “Jurnalul Annei Frank”

Despre „Jurnalul Annei Frank” auzisem pe ici, pe colo, numai păreri de bine. Foarte convingătoare a fost scriitoarea Corina Sabău, care mi-a vorbit cu prilejul unui interviu despre faptul că acest jurnal este una dintre lecturile pe care le repetă periodic. Nu citisem cartea, dar aveam habar despre cine a fost această fetiţă, Anne. Ştiam, în mare, că a stat închisă vreo doi ani într-o ascunzătoare, alături de familia ei şi de nişte prieteni, pentru a se feri de persecuţiile naziste. Dar nu ajunsesem la detalii.

Recent, am avut ocazia de a vizita lagărul de la Dachau. Unde Anne, evreică, n-avea să ajungă, pentru că viaţa ei urma să se sfârşească în alt lagăr, asemănător, însă Dachau m-a determinat să caut mai multe informaţii despre acei ani şi despre lagărele de concentrare. S-a întâmplat ca în mica, dar densa, librărie care precede circuitul de vizitare de la Dachau, să existe mai multe variante ale „Jurnalului Annei Frank”, iar asta mi-a amintit de emoţia şi entuziasmul cu care-mi vorbise Corina Sabău despre carte.

Mi-am cumpărat varianta în germană a cărţii, care include numeroase fotografii cu Anne şi familia ei, inclusiv cu structura anexei în care au stat ascunşi vreo doi ani, dar în aceeaşi seară am cumpărat şi varianta în limba română – ebookul de la Editura Humanitas, fără fotografii sau alte detalii ajutătoare. Şi am început să citesc cu interes, fără să mă pot despărţi de ebook reader vreo două zile.

Cutremurător! Pentru cine nu ştie, o să spun câteva cuvinte despre Anne Frank: născută la Frankfurt, în 1929, într-o familie de origine evreiască, a emigrat la Amsterdam după venirea la putere a lui Hitler (ianuarie 1933). După invadarea Ţărilor de Jos de Germania nazistă (1940), tatăl Annei, Otto, care avea o afacere cu pectină (produs folosit la prepararea dulceţurilor), hotărăşte să-şi ducă familia în anexa casei în care funcţiona firma sa. În total, în acea anexă aveau să stea opt locatari, iar cartea de faţă este jurnalul pe care Anne – 13 ani chiar în prima zi a jurnalului – îl ţine timp de peste doi ani, adică între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944.

Am spus deja cutremurător. Să mă explic. Pentru vârsta Annei, maturitatea notărilor sale este uluitoare.  Ea chiar scrie la un moment dat, ca să se justifice cumva în faţa jurnalului, pe care-l botează Kitty:

„Să scrii pur și simplu ceva acolo, și cât mai lăbărțat cu putință, asta poate oricine, dar să găsești o dovadă convingătoare a necesității de a pălăvrăgi, asta e o adevărată artă.”

Dincolo de maturitate, am remarcat fineţea observaţiilor sale psihologice şi uşurinţa cu care reuşea să-i citească pe ceilalţi locatari ai anexei, chiar şi pe mama sa, cu care nu avea o relaţie prea grozavă. Gesturile mărunte ale fiecărei zile, reacţiile de panică, organizarea vieţii în clandestinitate, relaţiile cu exteriorul, cu cei care se încumetau să le asigure supravieţuirea aducându-le de mâncare, sunt câteva direcţii pe care le acoperă ideile Annei Frank, care se foloseşte de jurnal şi pentru a se descărca emoţional. De câteva ori, se plânge că nu are cu cine să comunice, că niciunul dintre clandestini nu este capabil să o asculte şi să o înţeleagă, drept pentru care scrisul i se pare cea mai potrivită soluţie. Treptat, nevoia de comunicare şi apropierea de Peter, băiatul celeilalte familii, se coagulează într-un soi de îndrăgostire adolescentină, care pare că o ajută pe Anne să uite de situaţia în care se află.

Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni „cel mai drag”.

Textul este însoţit de un suspans implicit. Ştii că urmează tragedia şi n-ai cum să fii indiferent. Cum să nu fii impresionat de zilele în care clandestinii aproape că uită de izolare şi fac diverse lucruri, învaţă limbi străine, citesc, fac de mâncare ori curăţenie, ca şi cum ar trăi într-o pensiune izolată de restul lumii? Cum să nu mişte ceva în tine reacţiile nervoase, precipitarea, ironiile, muşcăturile care tot apar între cei opt „pacienţi” ai acestui spital temporar, ai acestui experiment din păcate real, redat uneori cu minuţiozitate de o fetiţă?

Soarele străluceşte, cerul este albastru-închis, suflă un vânt minunat, iar mie mi-e aşa de dor – aşa de dor – de tot… De vorbit, de libertate, de prieteni, de singurătate. Mi-e aşa de dor… să plâng! Am senzaţia că explodez şi ştiu că dacă aş plânge mi-ar fi mai bine; nu pot. Sunt neliniştită, umblu dintr-o cameră într-alta, respir prin crăpătura unei ferestre închise, îmi simt inima bătând de parcă ar spune: „Împlineşte-mi în sfârşit dorul.”

Este o poezie a durerii în nevoia de a trăi pe care Anne Frank o înregistrează constant în jurnalul său. O speranţă cu intermitenţe arde printre pagini, dar, cititor fiind, ştii că ai în faţă un muribund păcălit de medici, convins să-şi ia mai departe tratamentul contra durerii. Anne nu încetează să creadă şi chiar îşi face planuri, şi e frumos să vezi cum în negrul acelor zile, cineva putea să găsească un pic de alb pe care să-l tot întindă sperând că nu se va termina niciodată.

Din păcate, acest jurnal nu este un film hollywoodian. Cartea se termină prost, regretabil, şi nu ştiu ce morală se poate trage de aici, cum de altfel nu ştiu cine şi ce a înţeles de-a lungul timpului din războaie ori din lagăre de concentrare. Privindu-mi picioarele călcând pietricelele care acoperă aleile lungi de la Dachau, mă gândeam la lipsa de sens şi la inumanitatea unora dintre deciziile celor cărora Dumnezeu le-a picurat puterea în mâini, numai El ştie de ce. Aveam să-mi descopăr gândurile altfel formulate în „Jurnalul Annei Frank”:

…de ce se fabrică în Anglia avioane din ce în ce mai mari, bombe din ce în ce mai grele şi în acelaşi timp case-tip pentru reconstrucţie? De ce se cheltuiesc zilnic milioane pentru război şi nici un cent pentru medicină, pentru artişti, pentru săraci? De ce trebuie să sufere oamenii de foame, în timp ce în alte părţi ale lumii hrana supraabundentă se strică şi se aruncă? O, de ce sunt oamenii aşa de nebuni?

Sigur că vă recomand „Jurnalul”. Vă pune mult pe gânduri. Însă vă rog să n-o citiţi ca pe orice carte, pentru că aceasta nu este orice carte. Este povestea comprimată a unei vieţi care s-a stins ca să învăţăm ceva. Nu vă îngrijoraţi, cine trebuie să înveţe, oricum n-o s-o facă. Ca umanitate, mergem mai departe precum miriapodul din gluma domnului Van Daan, unul dintre clandestini:

Ce face de 999 de ori clic şi o dată clac?

Un miriapod cu un picior strâmb.

Doar că noi facem de mai multe ori clac.

Editura Humanitas, 2011, nr. pagini: 392, traducere: Gheorghe Nicolaescu

Cartea poate fi cumpărată de la elefant.ro şi libris.ro.

Salvează

Salvează

Salvează

Citeşte şi:

2 comentarii la „Noi facem de mai multe ori clac – despre “Jurnalul Annei Frank””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *