Neschimbaţi, în numele progresului

  •  
  •  
  •  
  •  

Ne aflăm în pleistocen, iar Ernest îi povesteşte fiului său despre „cel mai măreţ om-maimuţă” din epocă, nimeni altul decât Edward, tatăl său.

O poveste cu multiple ramificaţii, în care Edward joacă rolul de patriarh, de promotor al artelor şi ştiinţei, de cercetător neobosit şi de progresist incurabil, în pofida oricăror piedici. În contrast cu el, există unchiul Vanea (aluzie la personajul lui Cehov), un soi de contrapunct la toate scânteile de progres ale lui Edward. Astfel, Vanea, care locuieşte mai mult prin copaci, protestează la orice iniţiativă şi avertizează asupra unor pericole utopice, în timp ce Edward descoperă focul şi utilităţile lui, susţine pictura, caută peşteri mai bune pentru tribul său şi, în general, se ocupă cu elanul „pe noile culmi ale civilizaţiei” în numele şi folosul familiei sale numeroase.

Ernest redă toate aceste zbateri cu umor şi inteligenţă. Îşi joacă ireproşabil rolul de cronicar imediat al vremurilor sale. Şi mai interesant de atât este modul în care Roy Lewis şi-a dotat personajele, în special pe Edward, cu o conştiinţă a timpului în care se află. El ştie unde se plasează în istorie, ştie că orice descoperire ajută progresul şi pare permanent cu un pas înaintea celorlalţi, fapt care-i asigură supremaţia temporară.

Romanul se bucură de un umor ascuţit, inteligent, care-l face potrivit nu doar pentru o lectură de divertisment, ci şi pentru o meditaţie asupra condiţiei umane. Cuvinte simple maschează ironii fine la adresa mentalităţilor neschimbate de secole, ceea ce face din acest roman o adevărată revelaţie.

Un best-seller la vremea lui (1960), „Cum l-am mâncat pe tata sau Omul evoluţiei”, volumul jurnalistului britanic Roy Lewis, a fost tradus la noi, din fericire, de un prozator, Radu Pavel Gheo. Astfel, pare că nimic nu este ştirbit din fluxul poveştii lui Ernest, cel care creşte la „umbra” lui Edward, înregistrând toate momentele remarcabile ale vieţii sale.

„Şi noi, băieţii, eram luaţi la vânătoare, dar nu pentru că ar fi fost nevoie de noi, ci pentru că tata era de părere că nu există alternativă pentru metoda directă de educaţie. Evident că eram învăţaţi să cioplim cremenea încă de la cea mai fragedă vârstă. În opinia tatei, dacă un băiat nu dormea sau nu-i însoţea pe vânători, atunci trebuia să se ocupe de cremene.”

De un haz teribil este momentul în care „tătuţul” (vorba lui Radu Aldulescu) îşi trimite băieţii în lume, ca să-şi caute neveste. Paginile acelea, în care se detaliază curtarea primitivă, cu el fugind după ea peste munţi şi văi, şi cu ea cedând inteligent şi „accidental”, sunt o rescriere a multor poveşti de „dragoste” de astăzi. Şi de aceea, romanul acesta se poate citi (şi) în cheie. Sau în chei.

Nevestele trimise la locul lor, „în peşteră”, băieţii care cresc până în pragul revoltei, liderul îngenuncheat de propria putere, iată câteva elemente ale unei istorii picante, mult mai inteligent scrise decât aţi putea înţelege privind coperta ori încercând să-i intuiţi dedesubturile după titlu. Se citeşte uşor şi se discerne greu.

Roy Lewis, „Cum l-am mâncat pe tata”, Editura Polirom, 2016

Puteţi cumpăra cartea de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *