“Interior zero” de Lavinia Branişte

  •  
  •  
  •  
  •  

Poate că primul roman al Laviniei Branişte (a treia sa carte de proză) este despre mama, cea plecată la muncă în Spania, o mamă grijulie, care se sacrifică pentru fiica ei, față de care simte o veșnică datorie din cauză că a lăsat-o să lupte singură cu viața din București.

Ori poate că, dacă îndepărtăm copertina feministă a cărții, este despre „ei”, bărbaţii, care atunci când nu sunt neglijenţi, neatenţi ori preocupaţi doar să-şi satisfacă nevoile trupeşti, devin grobieni, nervoşi, acaparatori, intruzivi.

Şi poate că este şi despre răutate, şi despre modul în care ne raportăm la ea ori despre cum ne acomodăm efectelor ei.

Ori despre dragoste, în mai multe forme. Dragostea faţă de mamă, în gesturi, convorbiri, la fel, faţă de fiică, dragostea faţă de un copil nenăscut ori faţă de un trecut care pare să fi zburat prea repede, fără să-i fi trăit îndeajuns frumuseţea. Dragostea faţă de cel care sună când şi când, după directoarele haotice ale unei relaţii la distanţă, ori dragostea faţă de o femeie de serviciu care poate fi privită şi ca o proiecţie a mamei.

„Interior zero” e despre multe lucruri, în principal despre o tânără – aici, Cristina – care încearcă să-şi construiască o carieră în Bucureşti. De altfel, ea ar putea fi privită ca simbolul unor generaţii de tinere, care lasă de ani buni provincia pentru promisiunile Capitalei. Cristina iubeşte cărţile, a lucrat şi încă mai lucrează ca traducătoare, însă slujba ei este de secretară într-o firmă care are de-a face cu construcţiile. Intermediază contracte, subcontractează, astea sunt detalii. Angajaţii de la „centru” sunt puţini, iar Lavinia Branişte ştie să-i creioneze pe fiecare, ca şi atmosfera din firmă.

Cu umorul şi ironia remarcate în oricare dintre volumele ei anterioare, Lavinia Branişte a construit în Cristina un personaj cu care empatizezi uşor şi cu care te împrieteneşti. Cristina e genul de fată cuminte, oarecum timidă, cu un uşor complex de inferioritate determinat de aspectul său fizic nemulţumitor, dar care ştie să-şi spună punctul de vedere cu inteligenţă atunci când este „stârnită”. Reacţiile ei spontane în raport cu şefa firmei pentru care lucrează ori cu proprietarul locuinţei în care stă sunt cele ale unei persoane care ţine de principii şi de o educaţie corectă. Ea se ţine deoparte de bârfe şi mişmaşuri, îşi acoperă colegii şi o ajută cu diverse nimicuri pe tanti Oara, femeia de serviciu, chiar dacă ştie că asta i-ar putea afecta imaginea ori poziţia. Cristina e un suflet bun, o inocentă care, dacă ştie nişte lucruri despre viaţă, le ştie din cărţi. Marea ei problemă pare a fi un soi de eternă căutare a sinelui, o nesiguranţă în raport cu ceilalţi, pe care ea o conştientizează, chiar dacă nu o afirmă făţiş. Lecturile ei, Vieţile secrete ale creierului, Sinele, Tunelul Eului, Cine sunt eu? ori Mintea ca întâmplare, dar şi felul în care reacţionează în diverse situaţii spun despre ea că încă se află într-o etapă intermediară.

Fragilitatea Cristinei, ca şi ironia ei, spontaneitatea ori umorul cu care priveşte lumea, o îmbracă în hainele unei vârste a incertitudinii, în care copilăria încă mai roade profund din dulcegăriile amintirilor, iar responsabilităţile maturităţii îşi arată ici şi colo mugurii. Pe alocuri, zici că e un copil mare trezit în mijlocul oraşului uriaş, trist, cu blocuri urâte şi inaccesibile ca preţ.

„Îmi zvâcnesc tâmplele. Mi s-au înfierbântat vârfurile urechilor. Eu, care sunt atât de neconflictuală. Eu, care-mi asum orice vină numai să nu se certe oamenii între ei şi nici pe mine. Ce mi-o fi venit? Simt că s-a declanşat în mine ceva primar, ceva care şi-a imaginat că aceasta era o situaţie de supravieţuire.”

Şi poate că „Interior zero” este şi despre inadaptare ori despre cerinţele uneori tragice ale adaptării. Se înţelege de aici că, uneori, efectele ritmului impus de un oraş atât de mare şi cosmopolit, precum Bucureştiul, nu sunt numai de ordin mental, ci şi fizic. M-a impresionat atenţia cu care Lavinia Branişte a scos în evidenţă neajunsurile vieţii într-un astfel de oraş fără să fi devenit în vreun moment moralizatoare, fără să-şi implice vreun personaj într-un discurs în care să se lăfăie felul în care vede ea lumea, în care să se descarce de fapt ea, ca scriitoare. De altfel, asta ar fi o remarcă generală şi marele plus al romanului: Lavinia Branişte îşi lasă personajele să crească singure şi acţiunea să vorbească în numele convingerilor personajelor sale.

După cum a mărturisit, romanul, primul ei roman, a apărut încercând să-şi ducă personajele dintr-o proză scurtă în alta. Legarea prozelor nu se simte decât fin, iar romanul chiar e unul foarte bun raportat la ce s-a publicat la noi în ultimii ani. Mi-a amintit de M. Duţescu (“Uranus Park”) ori de Bogdan Costin (“Sfârşitul a fost aproape”), pentru atmosfera de lucru din firmele bucureştene, dar şi de Dan Lungu (“Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”), pentru relaţia copil rămas acasă – părinte plecat la muncă în străinătate.

Şi dacă atunci când am citit „Cinci minute pe zi” ori „Escapada”, am spus că Lavinia Branişte poate trece cu încredere la roman, acum nu pot decât să o felicit că a avut curajul. E clar că romanul i se potriveşte. Mai mult, pentru că personajul ei feminin este unul puternic, care merită exploatat şi mai mult, poate n-ar fi rău să încerce să-l ducă mai departe, iar într-un viitor roman s-o vedem pe Cristina la începutul unei căsnicii, aşa cum aici, în „Interior zero”, nu a mai fost cazul.

Lavinia Branişte, “Interior zero”, Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, 2016, 264 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Au mai scris despre carte: Diana Kiosan (Scena 9) şi Mihaela Pascu (bookaholic.ro).

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *