„Cazemata” de Tudor Ganea

  •  
  •  
  •  
  •  

Un arhitect de 32 de ani apare brusc cu o carte. Zice că scrie de vreo 15 ani şi că, deşi a câştigat în adolescenţă un concurs de proză la care a participat fără ştirea lui, n-a publicat nimic înainte de cartea asta.

Stârneşte laude şi strânge premii. „Cazemata” arhitectului Tudor Ganea primeşte premiul clubului de lectură „Nepotu’ lui Thoreau” şi aşază pe umerii autorului distincţia „Tânărul prozator al anului 2016” la Gala tinerilor scriitori.

Deşi n-a publicat nimic în cei 15 ani de încercări nemulţumitoare, Tudor Ganea a fost încurajat să o facă după ce a participat la cursul de creative writing ţinut de Florin Iaru şi Marius Chivu. Ambii s-au declarat încântaţi de talentul descoperit. Florin Iaru, chiar pe coperta a IV-a a romanului („am avut o revelaţie”), iar Marius Chivu într-o cronică. Singurul pe care l-am aflat nu la fel de încântat de romanul lui Tudor Ganea este Mihai Iovănel, care i-a găsit nişte „vicii ascunse”.

Toate laudele care au năvălit pe acest debut ar putea să se întoarcă împotriva cărţii. Înainte de a fi tentaţi să o citească, unii ar putea să o respingă tocmai pentru că e atât de lăudată. Laudele stârnesc circumspecţii, mai ales într-o lume literară mică şi înţesată de orgolii ca a noastră, o lume plină de tabere interesate să susţină pe unul sau pe altul. Eu însumi am ţinut deoparte romanul lui Tudor Ganea tocmai pentru că mi se păreau exagerate cuvintele frumoase care se spuneau despre el imediat după apariţie.

Când toate prejudecăţile s-au dat la o parte şi am început să citesc romanul, am fost prins precum peştele în ac de dialogurile cu care Tudor Ganea a deschis „Cazemata”, unele în care fidelitatea oralităţii este evidentă. Uşor amuzat, dar şi contrariat de lumea marginală a pescarilor şi beţivilor care vorbeau în acele pagini, am înaintat în carte fără să mă mai gândesc la ce au spus unii sau alţii despre ea, până am ajuns la nişte descrieri ameţitoare, halucinante, pe care le-am găsit atât de clar prezentate în frumuseţea lor, încât aveam impresia că nu citeam, ci priveam un film fantasy.

Personajele cu nume ciudate, Olube, Linţoi, proxenetul Coco, cârciumarul Borhot ori inspectorul Radu Adamescu m-au cucerit cu naturaleţea cu care se mişcau între aici şi dincolo, între lumea reală şi până la un punct palpabilă a unui cartier constănţean şi a unei construcţii fascinante, cărturesciene, şi lumea ireală a ceea ce ar exista în spatele acestei cazemate cu o istorie specială. Cazemata, o construcţie ridicată de militari germani în Al Doilea Război Mondial, este la originea a nenumărate mistere şi legende care populează acest roman şi minţile eroilor lui, inclusiv pe cea a inspectorului de poliţie Radu Adamescu, trimis în cartierul care împrejmuieşte cazemata pentru a investiga dispariţia a trei muncitori.

Tudor Ganea se mişcă foarte elegant între registre, ca şi cum acesta nu ar fi debutul său. Se simte că anumite pagini, îndeosebi cele „vizionare”, cu pescarii care-şi prind aţele de piele ori cu inspectorul care se aventurează în cazemată pentru a descoperi desene mantrice, sunt scrise dintr-un foc, dar şi cu o mare virtuozitate stilistică, ca şi cum scriitorul ar fi un şofer care merge noaptea cu viteză, fără lumini. Stai cu sufletul la gură pe nişte descrieri, curios să le vezi capătul.

„Curând ajunse în acea zonă mai luminată şi ochii îi încremeniră când văzu ce era în jurul său: zeci de schelete umane, cu mandibulele clănţănind şi abia ţinându-se de cranii albe ca fildeşul, treceau în viteză pe lângă el lovindu-şi rotulele unele de altele la intervale regulate, atingându-şi preţ de o clipă marginile oaselor iliace, în ciocniri ce răsunau ca nişte mici pocnituri reverberând prin sânge spre timpanele sale, care receptau zgomotul atingerilor osoase ca pe un sunet de toacă, de parcă cineva ar fi început să bată toaca sub apă. Scurgându-se printre coliviile sternurilor şi vertebrelor ce se ondulau ca nişte miriapozi înotând spre suprafaţă, inspectorul întinse mâna în faţă şi dădu deoparte două cranii, ce se împrăştiară stânga-dreapta, apoi trecu printre ele înotând tot mai energic spre adânc.”

Plimbat prin zonele abrupte ale dialogurilor, în care personajele sunt ele însele sută la sută, cu vulgaritatea şi trecutul lor obscur, apoi pe căile sinuoase, pline de voluptate metaforică, ale viziunilor, ajungi la capăt nu fără necunoscute, nu pe deplin lămurit, cu senzaţia că ţi-a scăpat ceva pe undeva şi că, deşi scriitorul ţi-a arătat la un moment dat o tumoare pe creierul inspectorului Radu Adamescu, aceea n-ar fi fost decât o strategie să-ţi facă adevărul adevărat suportabil. Cel care stă la intersecţia realului cu suprarealismul şi cu capacitatea imaginativă a fiecăruia.

N-am nicio problemă cu faptul că Tudor Ganea n-a publicat nimic până la „Cazemata”, deşi scrie de 15 ani. E uşor regretabil că n-a apărut mai devreme, dar e bine că a făcut-o acum, când încă a mai putut să intre în atenţia juriilor la categoria „tineri prozatori”. Mâna sigură de aici şi stilul său se vor vedea cu siguranţă şi în următoarea carte. Deocamdată, recomand „Cazemata” oricui îi place şi Mircea Cărtărescu, şi Adrian Schiop. La ei doi m-am gândit când am citit romanul acesta. La primul când mă afundam în paginile cu descrieri, la al doilea când citeam dialogurile neaoşe.

Tudor Ganea, “Cazemata”, Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, 2016, 216 pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Un comentariu la „„Cazemata” de Tudor Ganea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *