„Cei care mor şi cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar” de Cornel George Popa

Pe un pasionat de cărţi, subtitul acestui roman l-ar putea induce în eroare. „Aventurile unui bibliotecar” atrage cel puţin la fel de mult ca derivatele cuvântului „moarte” din titlu, însă nu este acoperit decât într-o foarte mică măsură de poveste.

„Bibliotecarul” lui Cornel George Popa este un bătrân de 73 de ani, care a avut cândva profesia aceasta şi care, din când în când, îşi ilustrează gândurile cu citate din diverşi scriitori celebri, pe care bănuieşti că i-a „cunoscut” datorită nobilei sale meserii de altădată. Altfel, aventurile din roman nu sunt nicidecum ale unui bibliotecar, ci ale unui fost bibliotecar, care a ajuns la o vârstă să-i zicem delicată, într-un moment de cotitură.

Domnul Pascal constată după moartea soţiei sale că, deşi a avut de-a lungul vieţii sale mulţi cunoscuţi, amici şi prieteni, cam toţi au dispărut. Copiii şi nepoţii îşi duc existenţa la distanţă şi manifestă câteodată – unii dintre ei – o grijă mai degrabă demonstrativă, de ochii lumii. În felul acesta, bătrânul văduv ajunge să se gândească la un rost pentru anii, lunile, zilele sau orele pe care le mai are de trăit şi ajunge la ceea ce, nu fără umor, numeşte „baza viitoarei mele filosofii de viaţă, temelia comportamentului şi conştiinţei mele”: „Orice e mai bun decât nimic”.

La 73 de ani, după decenii de viaţă cuminte, domnul Pascal ia metroul către centru. Îşi cumpără o sticlă de vin. Stă pe o bancă în parc. Are revelaţii creştine. Îşi lasă barbă. Merge la masaj. Primeşte „fetiţe” acasă. Ia atitudine. Experimentează. Trăieşte clipa.

„La capătul a lungi anotimpuri cenuşii, deprimante şi hidoase, deschideam o uşă secretă care îmi arăta că lumea n-a murit, că există în continuare şi că e desăvârşită.”

Logic, comportamentul domnului Pascal îi scandalizează pe vecini, însă asta nu-l opreşte să-şi trăiască prezentul cu intensitate. Ştie să le răspundă ironic şi, fără să facă paradă, se arată cu o pălărie în stilul lui Humphrey Bogard. Şi pare că tot ce face el nu e neapărat o sfidare la adresa comportamentului conformist al vecinilor, cât o atitudine corectă în faţa morţii, pe care crede că astfel o poate ţine ceva mai mult la distanţă. Modelul şi eroul domnului Pascal este un bătrân dintr-o ştire, care-l bate pe un tânăr impertinent şi agresiv.

Romanul lui George Cornel Popa – din câte observ al patrulea din ultimii doi-trei ani – poate funcţiona ca un manifest. Tinerii ar putea să-şi scoată notiţe despre cum apare bătrâneţea „ca o fiară crudă, cu burta lipită de pământ şi botul printre ierburi, atacându-te brusc şi nemilos, într-o clipă”. Pe de altă parte, cei mai în vârstă ar putea desprinde de aici ceva lecţii despre cum se poate redefini viaţa chiar şi după ce rămâi singur.

„Trăiţi-vă viaţa, dragii mei, şi bucuraţi-vă că aţi primit-o în dar”, îndeamnă domnul Pascal spre finalul primei şi, probabil, ultimei sale cărţi, cea pe care a scris-o tocmai pentru a le explica şi altora diferenţa dintre „cei care vor muri” şi „cei care mor”. Poate de asta scrisul său nu intră în detaliile „aventurilor” sugerate de subtitlu şi doar le survolează, pentru a se opri la nivelul unor constatări meditative legate de vârstă şi de trecerea timpului.

Cornel George Popa, „Cei care mor şi cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar”, Editura Polirom, 2016, 200 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro sau pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *