„Scurtă istorie a şapte crime” de Marlon James

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Romanul cu care Marlon James a câştigat Premiul Man Booker 2015 seamănă cu o omidă grasă, care abia-şi trage după sine corpul umflat. E uriaşă şi este acoperită de păr, iar frizura, nu veţi crede, dar aşa e, seamănă cu cea a unui cântăreţ de reggae. Această omidă inedită cu care trebuie să simpatizaţi, pentru că ştiu că vă plac pisicile (omidă egal pisică păroasă; căutaţi-i etimologia), mănâncă pagini după pagini, litere după litere, milioane de litere, ca o nesătulă, şi creşte repede ca o preacinstită omidă ce este.

Romanul acesta este o omidă uriaşă, cu inele care o sufocă, dar care-ţi iese-n cale şi începe să-şi implice presupusele şolduri într-o serie de mişcări imperceptibile, pe care un cercetător cu ochi foarte fin ar asimila-o unui număr înşelător de striptease. Te cruceşti văzând-o şi încercând să te păcălească, mai ales când îţi şopteşte că ea e de fapt sexy, voluptuoasă. Uite, baby, cât de subţirică sunt!

Aşa te uiţi la cartea asta, pe care nu ştii de unde s-o apuci. Scurtă istorie… de 650 de pagini mari cu scris mic, mic, mic precum urmele picioruşelor acestei omide care mai şi merge pe vârfuri în ciuda valurilor de pagini-adipoase care-i definesc „orbita masivă” (vorba lui John Freeman) şi care vine să contrazică orice temeri ale scriitorilor de la noi, cum că romanele voluminoase nu sunt apreciate. Aş zice că e chiar invers (a se vedea şi alte „cărămizi” mai mult sau mai puţin recente, gen „O viaţă măruntă” de Hanya Yanagihara ori „Sticletele” Donnei Tartt).

Un Cântăreţ, două partide

Înainte de a-şi lansa albumul Exodus (1977), marele cântăreţ de reggae Bob Marley a supravieţuit unui atentat. Într-o Jamaică dominată de sărăcie, arme, droguri şi foame, cel pe care acest roman îl indică simplu drept Cântăreţul, este prins între două forţe politice – Partidul Naţional al Poporului (PNP), pro-Cuba, şi Partidul Muncii din Jamaica (PMJ), susţinut de CIA, dar şi între diferitele bande mafiote supuse intereselor de partid.

Atentatul s-a petrecut pe 3 decembrie 1976, cu două zile înaintea concertului pentru pace Zâmbeşte, Jamaica!, la care Marley a acceptat să participe, deşi asta a însemnat şi susţinerea candidatului socialist la alegerile prezidenţiale (şi prim-ministru în funcţie) Michael Manley. Şapte mafioţi au luat cu asalt locuinţa Cântăreţului, într-un atac care a lăsat numai răniţi, precum şi câteva mari necunoscute, mai ales că vinovaţii nu au fost prinşi, iar ancheta a fost învăluită într-o ceaţă firească dacă ţinem cont de influenţele politice ale vremii şi locului.

Câte voci, atâtea picioruşe de omidă

Unii le-au numărat. Vocile. Nu ştiu sigur câte sunt, ce ştiu e că după câteva sute de pagini, în alternanţa naratorilor, ştii care e Bum-Bum şi care e Papa-Lo, care e un ziarist ori care e un agent CIA. Şi, între noi fie vorba, prea puţin contează câte sunt, pentru că, odată ce ai intrat în vârtejul lor, te tot laşi dus. De mare ajutor aici, cele trei pagini cu „distribuţia”, plasate în introducerea romanului, ca în deschiderea pieselor de teatru. Celor neînvăţaţi cu lecturile arborescente ori celor grăbiţi, pasionaţi mai degrabă de lecturi rapide, omida asta le va provoca o uşoară repulsie, care se va lăsa cu o nemeritată uitare a cărţii pe un raft prăfuit.

Sunt însă mai multe motive pentru care, dincolo de orice gust pentru romane mai scurte sau mai lungi, cartea asta se impune. Numărul vocilor e unul dintre ele. Felul în care aceste voci sunt individualizate, stilul lor, oralitatea de multe ori incredibilă, lasă în urmă senzaţia unui tunel din care ieşi zăpăcit şi ai nevoie de timp ca să îţi revii.

Tot legat de voci şi mai ales de limbaj, este de la sine înţeles efortul inimaginabil al traducătorului Ciprian Şiulea. Nu ştiu cât timp i-a luat să domesticească omida asta, însă a făcut o treabă extraordinară. E genul de carte care te poate dărâma, dacă nu o prinzi metodic – şi dacă nu v-am plictisit cu trimiterile, imaginaţi-vă cum ar fi să dresaţi omida asta grasă, care se crede sexy. Ei bine, Ciprian Şiulea a făcut cum a făcut şi pare că a lăsat romanul în aceleaşi coordonate pe care le-a trasat şi Marlon James.

Iar dacă am pomenit de scriitor, el însuşi este un alt motiv pentru care cartea asta este mare. Am scris despre atentat, dar atentatul este doar un punct de plecare, aşa cum, la un copac, tulpina e doar o parte, însă fără farmec în absenţa ramurilor. Marlon James acoperă nu doar Jamaica din jurul deceniului 8, ci şi parte din Statele Unite (Miami şi New York), înspre anii 90, cu jocurile de putere, cu reţelele de droguri, cu cartierele conduse de mafioţi şi cu o cruzime care domină câteva zeci de ani.

Ghetoul

Scurtă istorie… este cuceritoare mai ales prin eleganţa cu care Marlon James dirijează dansul acestei omizi fără să lase impresia că este un intrus. Şi pentru că se pot găsi mult mai multe motive pentru care cartea asta este şi se va impune ca una de neuitat, dar şi unele pentru care ea nu va avea succes la orice tip de public, am ales să exemplific una dintre laturile pentru care romanul lui Marlon James mi-a plăcut.

Un paragraf din miile de paragrafe, unul cu litere mici, mici, care-ţi pot fugi prin faţa ochilor, camuflându-se în fluxul de istorii aparent futile în raport cu imensitatea întregului. În el, ghetoul, descris sub amprenta unui jurnalist, Alex Pierce:

„Ghetoul e un miros. Uneori e ceva dulce: pudră de talc cu care femeile se dau pe piept. Apă de colonie Old Spice, English Leather sau Brut. Prospeţimea unei capre tăiate de curând, piperul şi ardeiul iute din supa de cap de capră. Substanţe chimice înţepătoare din detergent, unt de cacao, fenol, lavandă din săpun, pişat fermentat şi căcat învechit care se preling pe marginea străzii. Ardei iute iar, de la puiul picant. Cordit de la un pistol cu care s-a tras de curând, fierul din sângele închegat al unei crime stradale, rămas acolo şi după ce cadavrul a fost luat. Mirosul poartă cu el amintirea sunetului, care e şi el prezent. Reggae, catifelat şi sexy, dar şi brutal şi simplu ca blues-ul delta supersărac şi superpur. Din această tocană de ardei iute, sânge de om împuşcat, apă curgătoare şi ritmuri line provine Cântăreţul, un sunet care pluteşte, dar şi un om amărât viu, care e mereu şi acolo unde s-a născut, nu doar acolo unde se află.”

Nu vă pot obliga să vă pierdeţi timpul cu o omidă grasă, care se crede sexy. Sunt atâtea silfide pe piaţă încât vă pot înţelege… Însă în ziua în care veţi crede că nu se mai scrie domle, ca altădată, romane care să fie la fel de bune şi peste câteva zeci de ani, luaţi cartea asta de pe raft şi daţi-i o şansă.

Marlon James, „Scurtă istorie a şapte crime”, Editura Litera, 2016, 656 de pagini, traducere: Ciprian Şiulea

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro sau pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

6 comentarii la „„Scurtă istorie a şapte crime” de Marlon James”

  1. Tocmai o citesc și eu, mă apropii de jumătate. Am cam devorat primele 200 și ceva de pagini, pe urmă mi s-a părut un pic repetitivă și stufoasă inutil. Dar am făcut pauză vreo 2 zile și o reiau astăzi. Citatul pe care l-ai dat tu mai sus, despre ghetou, mi-a atras și mie atenția, l-am marcat corespunzător. Și da, o muncă titanică de traducere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *