„Frumuseţea lucrurilor trecătoare” de Andrada Cooş

Andrada Cooş expune, în vreo 180 de pagini, câteva stampe, ca într-o galerie. Mergi printre ele, priveşti stânga-dreapta, zăboveşti asupra uneia sau a alteia, după care treci mai departe, până la capătul galeriei. Ai reacţii diverse, uneori zâmbeşti, în ton cu autoarea stampelor, alteori te miri de diferenţa dintre ce credeai că înseamnă Japonia şi ce vezi că s-a expus, dar continui să mergi, molcom, lin, fără vreo accelerare, până la capătul apropiat.

Inclusă în colecţia de proză a Editurii Adenium, cartea de debut a Andradei Cooş, tânără care a călătorit mult şi a urmat studii de jurnalism şi de creaţie literară, funcţionează ca o expoziţie. Nu e roman, de altfel nici nu se subintitulează astfel, şi se situează mai degrabă la intersecţia dintre reportaj, jurnal şi note de călătorie.

Când pui cap la cap informaţiile biografice ale autoarei şi cele povestite în carte, tragi concluzia facilă, deşi periculoasă în unele cazuri, că personajul Adriana, cea care trăieşte experienţe diverse la o universitate din Kyoto, este Andrada Cooş, fostă bursieră în Japonia. Amplasarea poveştilor de aici sub alt nume (Adriana este alintată Adoriana-san de colegii asiatici) pare inutilă, concreteţea faptelor nelăsând loc ficţiunii. Stampele despre care vorbeam la început, marcate riguros prin câte un început de capitol – notat atât în română, cât şi în japoneză, au delimitare clară, dată de cadrul concret povestit, şi doar trecerea timpului ori unele personaje, care se mută dintr-un capitol în altul, leagă acest conţinut într-un ceva unitar.

Scrisul se dovedeşte un mod de a contabiliza ori de a marca schimbări interioare. În urma unei drumeţii pe Muntele Fuji, Adriana îi trimite o carte poştală mamei care se împotrivise ideii de a urca pe munte: „Ţi-am zis că pot“. Apoi, este forma prin care tânăra, nevoită să se adapteze la un alt orizont cultural, la alte obiceiuri (inclusiv religioase), îşi dă mai departe impresiile de călătorie, cu speranţa că acestea vor fi folositoare cuiva.

La un moment dat, ea se arată surprinsă de cât de înapoiată din punct de vedere tehnic era Japonia la nivelul anului 2012, când a plecat de acolo: „de-abia începuseră să folosească smartphone-uri performante gen iPhone și Samsung Galaxy. Sistemele lor de metrou și tren se bazau, în mare parte, încă pe bilete de hârtie, iar la bancomatele de la bănci se foloseau și carnete de CEC. Televiziunea și radiourile digitale erau aproape inexistente”. Cu asta, Adriana s-a obişnuit uşor, ca de altfel şi cu originile diverse ale colegilor, şi cu preferinţele ori personalităţile lor. Nici cutremurele nu au mai surprins-o: „La al treilea, după cum susținuse domnul profesor, nici nu m-am obosit să mă ridic de la masă”. Surpriza a venit însă din lejeritatea cu care era tratată la examene, ea având nevoie de ceva timp ca să-şi dea seama că toţi cursanţii străini erau trataţi aşa, mare parte din perioada bursei fiind dedicată studiului limbii şi acomodării cu spaţiul cultural: „Nu am cunoscut un străin la Doshisha, oricât de prost s-ar fi descurcat la cursuri, să le pice cât timp se prezenta la ele”.

Foarte interesantă mi s-a părut una dintre observaţiile Adrianei legate de mentalitatea japoneză şi de felul în care japonezii escamotează trecutul, crezând probabil că astfel pot fi mai de ajutor viitorului ţării. „Muzeul Păcii din Hiroshima este un monument al autovictimizării Japoniei”, notează Adriana, criticând trunchierea realităţii, aspect pe care-l constată şi la una dintre prelegeri, când profesorul, deşi confruntat cu o realitate din trecutul cosmetizat al ţării, preferă să schimbe vorba în loc să intre în dezbatere.

Andrada Cooş arată în astfel de situaţii ochi de reporter, dar şi condei, atunci când încearcă să descrie stările personajului său principal:

„Era o senzație ciudată, de parcă pământul se măcina singur și nu mai era solid, iar scoarța împreună cu tot ceea ce oamenii ridicaseră deasupra-i erau ca lemne plutitoare mișcate de valuri. Realitatea își lepăda momentan masca și toate clădirile înălțate de rațiunea noastră păreau că se vor nărui sub impresia acestei fluidități a materiei doar pentru a fi reclădite un moment mai târziu, când pământul redevenea pământ, iar pașii noștri, cei de toate zilele, pe care nici nu îi mai conștientizam.”

O scriitură onorantă, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care oferă fix cât promite un debut la o editură de rangul Adenium. Se simte substratul scriitoricesc, de care din loc în loc trage un jurnalist agasant, obişnuit să observe şi să scoată în faţă informaţii. Doar că, între scriitor şi ziarist sunt nişte diferenţe, pe care sunt convins că Andrada Cooş le ştie şi le va prelucra spre folosul ei în timp. Demonstrează în cartea aceasta, şi prin autoironii ori notări amuzante pe care nu le explicitează mai mult decât ar fi cazul, că ţine sub control nişte mijloace pe care merită să exerseze.

Deşi necunoscută până la „Frumuseţea lucrurilor trecătoare”, Andrada Cooş se poate impune chiar şi în ficţiune dacă va şti să-şi facă personajele rotunde şi să nu le neglijeze pe cele care chiar pot aduce un alt parfum scriiturii sale (cum mi s-a părut aici Sensei, pe care l-aş fi vrut dus ceva mai departe). Altfel, cartea aceasta e de luat în bagajul de mână când plecaţi spre Japonia ori de ţinut pe noptieră, în caz că vreţi să visaţi frumos la alte zări, cu nişte flori de cireş în cadru.

Andrada Cooş, „Frumuseţea lucrurilor trecătoare”, Editura Adenium, 180 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro şi pe site-ul editurii.

Sursa foto: Facebook.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *