„Miere” de Tudor Ganea

„Miere” de Tudor Ganea

Tudor Ganea pare să fi povestit cel de-al doilea roman al său, „Miere”, din respiraţia primului. „Cazemata” stârnise ceva vâlvă în lumea noastră literară minoră şi afirmase o voce inedită, în care se amestecau influenţe din Fănuş Neagu şi Mircea Cărtărescu, dar şi o forţă imaginativă rară, aşa încât Tudor Ganea se pare că şi-a propus să nu piardă suflul şi să iasă repede cu o nouă idee.

La noi, e complicat cu lucrurile astea. Ţi se reproşează şi când publici des şi când nu. Dacă scrii uşor, eşti grafoman, dacă apari cu o carte la vreo trei ani, te uită şi admiratorii cei puţini. Tudor Ganea a preferat să şi-i fidelizeze repede pe cei deja câştigaţi, păstrându-se pe val, cu un roman ce pare un triunghi din aceeaşi pizza Quatro Stagione ca şi „Cazemata”.

Sunt aici cam aceleaşi ingrediente ca şi în cazul debutului atât de apreciat: împletirea realităţii cu fantasticul şi oniricul, respectarea oralităţii – o marcă pentru scriitura lui Tudor Ganea, faptul divers exploatat ca mai nicăieri în proza românească de azi şi o bucurie a povestitului, care se simte în fluenţa scriiturii şi în curgerea cadrelor uşor de vizualizat.

„Miere” propune un sat cvasilegendar, Mireni, în apropiere de Bucureşti, şi un bărbat, Stelu, care porneşte ca din senin cu un motostivuitor şi brăzdează tot ce-i iese în cale. Explicaţiile vin mai târziu, după ce povestitorul se cufundă cu o plăcere uşor sadică în nebunia pe care o iscă Stelu. Sunt scene la care ar fi putut munci numai un Tarantino, cu „sânge amestecându-se cu praful fin, înmuindu-se într-un noroi roşiatic”, scene teribile, violente şi uşor comice pe alocuri – o bucată de caltaboş aterizată printre sânii deja unsuroşi ai unei participante la nunta pe care Stelu o întrerupe cu motostivuitorul său.

Cadrele dure de la început vor avea uşor, uşor, explicaţii, pe care Tudor Ganea le drămuieşte cu răbdare. La un moment dat, nu mai ştii cine l-a creat pe Stelu, Tudor Ganea sau naratorul lui, aşadar intri în povestea din poveste, încercând să te lămureşti de ce mierea din Mireni are proprietăţi miraculoase, ce au de-a face salcâmii de acolo cu Stelu şi cât de adevăraţi sunt ei, ori cum de apare marea în mijlocul unui câmp, pe care, în timp, au mai apărut de nicăieri o pistă de avioane şi nişte stabilopozi…

„Miere” este despre facerea şi desfacerea lumii, despre aparenţe şi jocul lor, dar şi despre memorie, privită din perspectiva modului în care ea îşi face selecţia. Miracolul şi dezastrul sunt permanent posibile şi cred că asta aduce diferenţa în stilul lui Tudor Ganea, în care simţi bucuria imaginaţiei şi plăcerea lui de a pritoci scene la marginea verosimilului şi dincolo de el.

Cumva, Tudor Ganea i-a păcălit pe cei care spun că romanul de după debut e cel mai greu. De fapt, cred că abia al treilea va fi o piatră de încercare pentru el, pentru că va fi nevoit să inventeze şi mai mult, şi, pentru cei care i-au citit ambele romane, să aducă un plus, care poate nu va mai fi cu mare, stabilopozi, scufundări ori piloţi… În orice caz, are balta peşte. Din plin.

Tudor Ganea, „Miere”, Editura Polirom, 2017, 208 pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

1 thought on “„Miere” de Tudor Ganea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii