„Odată trebuie spus” de Levente Csender

„Odată trebuie spus” de Levente Csender

Ca la orice carte de proză scurtă, şi la „Odată trebuie spus” de Levente Csender am fost tentat să compar prozele între ele – care mi-a plăcut mai mult, care mai puţin – şi să înţeleg elementele lor comune, ca să-l descopăr pe scriitor. Să văd, cum ar veni, în ce echipă joacă.

Acuma, legătura cu sportul nu e chiar atât de forţată, pentru că există o proză, „Tenis”, în care două femei practică acest sport, însă într-un mod inedit: pasându-şi paharul cu tărie de o parte şi de alta a gardului care le separă curţile. Şi, vorba povestitorului, „meciurile sunt dure”.

Se joacă dur un astfel de tenis în „Odată trebuie spus”, volum în care rare sunt prozele fără alcool. Tăria e pasată de la o proză la alta, alcoolismul fiind unul dintre elementele care unesc cele 18 proze scurte ale cărţii, alcoolism ai cărui misionari sunt de obicei bărbaţii, însă nici femeile nu sunt ocolite de patimă.

Am fost inspirat ca, încă de la primele proze, pe care le-am citit în ordine, să-mi fixez în minte obiectivul de a vedea cum anume le-a reflectat Levente Csender pe femei. Apoi, prin comparaţie, pe bărbaţi. Astfel, femeile sunt de obicei supuse, tăcute, aparent bune gestionare din umbră ale gospodăriei, capabile de sacrificii imense, în timp ce bărbaţii sunt mai mereu pe drumuri, beţivi şi absenţi din viaţa copiilor, care copii nici nu-i mai recunosc de părinţi.

În „Gorgova”, soţia „masează” un camionagiu care urmează să-i ducă soţul la oraş, camionagiul fiind soluţia unică şi ieftină pentru un transport altfel inaccesibil. În „De untură”, când o familie este vizitată de securişti, mama este cea care-şi păstrează calmul. Îşi invită oaspeţii să se aşeze, le pregăteşte cafea şi îi serveşte cu rom, iar când securiştii vor să înceapă percheziţia, tot mama îi ţine pe loc cu o sticlă de palincă. În alt text, „Luminătorii”, bunica este dusă de cei patru nepoţi la cimitir, de Ziua Morţilor, ca să le aprindă lumânări celor doi fii ai săi, amândoi îngropaţi în colţul sinucigaşilor. De altfel, bunica aceasta şi-a îngropat nu doar fiii sinucigaşi, ci şi pe cei patru fraţi. Te şi miri de unde atâta rezistenţă în faţa suferinţei…

Una dintre femeile care cedează presiunii unei vieţi amare este de găsit în proza care dă titlul volumului. Ea are grijă de soţul invalid şi de cei trei copii, însă când i se cer explicaţii la şcoală pentru absenţele unei fiice, i se destăinuie dirigintelui cu privire la o încercare de suicid. Până la urmă, încercările ei vor avea succes, după cum ai tinde să crezi că se întâmplă şi în altă proză, „Cădere inversă”, în care o învăţătoare se aruncă de la balcon, după ce este vizitată de un fost elev. Însă când te aştepţi să citeşti despre momentul dur al impactului cu solul, femeia capătă brusc aripi, iar proza, din una profund realistă, ca majoritatea textelor, devine fantastică şi surprinde. Cum surprinde şi „Pui de vultur”, una dintre cele mai frumoase proze de aici, în care un puşti îi ia locul în cuib unui pui.

Prozele sunt scrise la persoana I, de cele mai multe ori din perspectivă masculină, şi surprind oamenii într-un soi de „vârtej al pieirii”, după cum a fost denumit şi unul dintre texte. Teme recurente precum dependenţa de alcool, suicidul, dezrădăcinarea ori nostalgia pentru vremuri demult apuse („nimic nu mai e ca odinioară”) sunt „îndulcite” cu ajutorul faptului divers, care funcţionează ca element de echilibru, dar şi ca pedală de acceleraţie (nu ştiu cine ar putea să citească numai despre alcoolici şi sinucigaşi).

Spre finalul ultimei proze, „Tenis”, o femeie, cum altfel decât neîmplinită profesional şi familial, primeşte cadou de la fiul ei mijlociu un purceluş vietnamez cu burta căzută. Purceluşul este găzduit în camera de zi şi doarme în fotoliu, lângă un căţel. Când roade ficusul, concluzia este simplă şi este valabilă pentru felul în care este privit bărbatul în mai toate prozele scurte ale lui Levente Csender: „Nu pot să mă supăr pe el. E porc. Ăsta măcar e aşa cum arată”.

Levente Csender s-a născut în 1977, la Odorheiu Secuiesc, dar trăieşte în Ungaria din 1991. A publicat cinci volume de povestiri între 2003 şi 2015 şi a primit Premiul József Attila.

Levente Csender, „Odată trebuie spus”, Editura Next Page, traducere din limba maghiară de Hajnal Bara, 112 pagini

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii