„De neoprit. Viaţa mea de până acum” de Maria Sharapova

  •  
  •  
  •  
  •  

E clar că de la Agassi încoace orice biografie a unui jucător de tenis are o problemă. Ar putea scăpa de problema aceasta dacă ar face apel la aceeaşi soluţie: J.R. Moehringer, „altoiul” din spatele amintirilor lui Agassi.

Fiecare jucător de tenis care-şi publică „memoriile” are un „ghost writer”. Sunt convins de asta, pentru că e imposibil să ajungi mare în sportul alb şi, totuşi, să mai ai timp şi de antrenamente literare. Aşa că unii merg pe mâna recomandărilor unui editor, alţii îşi aleg singuri, cu transparenţă sau nu, numele „fantomei care ştie să scrie”.

La Maria Sharapova, numele scriitorului (Rich Cohen) a rămas în spate, abia cunoscut, pentru că nu e pe copertă şi nu e deloc vizibil, ca şi cum meritul scrierii i-ar aparţine sportivei. Ediţia în limba română îl aminteşte doar în datele tehnice, cu trimitere la titlul original, ca un apendice neglijabil.

Scriitura de aici, deşi nu străluceşte, este peste media biografiilor de sportivi ori artişti, de multe ori simpliste, reducţioniste, pentru un public limitat. Şi nu cred că Maria a fost cea care a reuşit performanţa aceasta, deşi nu se fereşte să insereze tangenţele ei cu marea literatură rusă, din care citea cândva cu mare plăcere, la îndemnul mamei.

Spre deosebire de alte cărţi asemănătoare, mi-a plăcut că Maria nu s-a împiedicat de statistică, ci a încercat şi, cred eu, a reuşit să adauge „carne” textuală performanţelor sale. Mai întâi, povesteşte cum s-a ridicat, datorită nebuniei tatălui ei, din anonimatul unei localităţi nu foarte îndepărtate de Cernobîl, pentru a pleca în Statele Unite la numai 7 ani, cu visul de a ajunge cea mai bună jucătoare de tenis din lume.

Plonjarea în trecut este făcută tocmai pentru a scoate în evidenţă cocteilul de care are nevoie performanţa. Dincolo de talent şi muncă, dincolo de şansă, campionii beneficiază de nebunia frumoasă a cuiva. Aici este vorba despre tatăl Mariei, Iuri, care până la un punct i-a fost şi antrenor, şi manager, şi sponsor. Sunt multe astfel de exemple în tenis, exemple de taţi-de-tenis, fără de care sportul alb ar fi fost mult mai sărac (cel mai apropiat ne este numele Simonei Halep, al cărei tată a jucat un rol providenţial în cariera ei), însă Iuri, aşa cum este colorat în carte de Maria chiar este o figură, prin înverşunarea şi ambiţia lui de a-şi duce fiica acolo unde credea el că trebuie.

În plus faţă de toate aceste „ingrediente”, Maria surprinde plăcut de fiecare dată când punctează ajutorul nesperat din partea unor oameni care aveau să fie figuri pasagere în formarea ei ca mare sportivă, personaje providenţiale care au ajutat-o fără vreun interes şi fără să-şi imagineze la ce „construcţie magistrală” îşi aduc contribuţia. Aşa sunt, de pildă, cei care le oferă tatălui şi fiicei găzduire în primele zile pe pământ american ori cel care le pune la dispoziţie un teren de antrenament.

Am găsit în prezentarea acestor figuri pasagere o eleganţă pe care o pot împerechea mai degrabă cu stilul ei vestimentar ori cu aspectul plăcut al sportivei Maria Sharapova, decât cu lipsa de fair-play evidentă din anumite momente ale jocurilor, când ar fi în stare de orice pentru a rupe ritmul adversarei şi pentru a reintra în joc. În cartea asta, Maria nu explică de ce „rupe” jocul mergând la vestiar fix când adversara prinde aripi ori mimând o eroare de serviciu (aruncă mingea pentru servă, dar nu o loveşte). De fapt, poate că o face, dar printre rânduri: e vorba de dorinţa ei uriaşă de a se impune. Pe teren, zice ea la un moment dat, chiar nu mai contează nimic, cu atât mai puţin cine se află de cealaltă parte a fileului. Importantă e doar victoria, iar aceasta este o mentalitate care i-a fost inoculată încă de pe la 5-6 ani…

În fine, eram curios să aflu şi ce ce ţipă ea atât de tare. Pur şi simplu, e un reflex. Nu o face intenţionat, aşa îi vine din intensitatea meciului. Şi aici, ca şi în alte momente, pozează în nevinovată. Ţine de fiecare cititor în parte dacă o crede sau nu, mai ales după episodul meldonium de la începutul lui 2016.

De altfel, în susţinerea celor care sunt de părere că e ciudat să ai doar 30 de ani şi să-ţi publici biografia, aş zice că şi cartea asta ar fi apărut mai târziu dacă Maria nu ar fi fost suspendată după acel episod. Explicaţia momentului meldonium ţine primele pagini ale cărţii şi poate şi din cauza asta volumul pare un soi de vopsire a imaginii. Nu e rău, campania e bine gândită, iar Maria e posibil să fi ieşit din situaţie cu mai mulţi fani decât înainte de 2016.

Este de citit şi în cheia exerciţiului de marketing, dar mai ales în cea a sacrificiului pe care-l implică performanţa. Iar aici, cu meldonium sau fără, cu sau fără lacrimi de suferinţă, pentru Maria vorbesc trofeele: a câştigat cel puţin o dată fiecare turneu de mare şlem – Wimbledon (2004), US Open (2006), Australian Open (2008) şi Roland Garros (2012, 2014). Eu, unul, cred că va mai câştiga cel puţin un astfel de turneu.

Maria Sharapova, „De neoprit. Viaţa mea de până acum”, Editura Publica, 2017, 330 de pagini, traducere: Sorin Niculescu

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *