„Djamilia” de Cinghiz Aitmatov

„Djamilia” de Cinghiz Aitmatov

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un sat de câmpie din Kârgâzstanul sovietic, răsare o poveste de dragoste superbă în liniștea și eleganța ei, dintre o femeie deja căsătorită și un soldat întors rănit de pe front.

Povestea este spusă de un pictor, Seit, care-și amintește de mugurii acestei relații așa cum a privit-o el când era nici măcar adolescent, iar frații lui erau deja plecați pe front și el petrecea mare parte din timp cu această femeie, Djamilia, care-i era cumnată.

Superbă nu este doar modalitatea în care se naște dragostea între Djamilia și Daniar, soldatul rănit, ci și plonjarea domoală în acel univers aproape mistic, în care muntele se îmbină cu deșertul, iar vântul și ploaia împrumută din fierbânțeala așteptării.

Satul este depopulat, toți bărbații în putere fiind pe front, iar ierarhia este una dominată de femei, chiar și Djamilia fiind nevoită să presteze munci care în alt orizont temporal ar fi fost în specializarea bărbaților. De altfel, o astfel de muncă o și apropie de Daniar, de care la început face tot felul de glume împreună cu Seit, pentru că Daniar se comportă ciudat și rece. Cei trei cară saci cu cereale către gara cea mai apropiată, iar drumurile acestea sunt tot atâtea prilejuri pentru Seit de a observa cum se transformă jocul de priviri și de gesturi dintre Djamilia și Daniar.

Aitmatov era tânăr când a scris această povestioară, care trece de 100 de pagini doar prin artificii editoriale, însă ritmul și profunzimea în simplitate a frazelor sale erau deja ale unui mare scriitor, deși el avea doar 30 de ani. Talentul său a reușit să prindă în cuvinte puține atât atmosfera din Kârgâzstanul acelor ani, cât și povestea de dragoste care are la cele două capete ale sale o Djamilia căsătorită dintr-o societate tradițională, în care femeia este supusă, iar rușinea publică mai are încă un rol limitator puternic, și un soldat rănit, cu un trecut misterios, un soldat care vorbește puțin și pare nițel dezumanizat.

„Dragul meu, singuraticul meu, nu te dau nimănui! De mult te iubesc. Te iubesc şi te aştept încă de pe vremea când nici nu te ştiam, iar tu ai venit, de parcă ai fi ştiut că te aştept!”

Dragostea umanizează și are rol de filtru. În vreme de război, este singura modalitate prin care viața ca supraviețuire poate fi transformată în viața ca plăcere. Mai este și un filtru al maturizării, copilul Seit fiind profund transformat de o relație care la început pare să nu-l privească, dar pe care ulterior o sprijină prin tăcere.

Un parfum fin de stepă și de îmbrățișare tremurândă străbate această poveste scrisă așa cum se scria cândva.

Cinghiz Aitmatov, „Djamilia”, Editura ALL, 2018, traducere: Antoaneta Olteanu, 112 pagini

Carte disponibilă pe libris.ro, elefant.rocarturesti.ro şi pe site-ul editurii.

Sursa foto scriitor: http://kabar.kg

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii