Radu Paraschivescu: „Imaginea va continua să colonizeze teritorii peste care stăpânea altădată cuvântul”

Radu Paraschivescu: „Imaginea va continua să colonizeze teritorii peste care stăpânea altădată cuvântul”

Există la Editura Humanitas o serie de volume intitulată „12 cărţi despre lumea în care trăim”. Pe seama acestei serii, editura a gândit şase dezbateri, care vor lua în discuţie volumele. Astfel, prima dezbatere (detalii despre ea aici) este stârnită de „Civilizaţia spectacolului” de Mario Vargas Llosa şi „Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi” de Roger Scruton. Cum atât cărţile, cât şi evenimentele sunt de neratat, am găsit potrivită ideea de a-i adresa câteva întrebări moderatorului primei întâlniri, Radu Paraschivescu. Consideraţi interviul o invitaţie deschisă la cele şase evenimente marca Humanitas şi o rugăminte de a căuta măcar câteva dintre cele 12 cărţi.

Dragă Radu, amintind despre eseul lui T.S. Eliot din 1948, „Contribuții la definirea culturii”, Mario Vargas Llosa susţine în „Civilizaţia spectacolului” că despre „timpul nostru” se poate spune că-i lipseşte cultura. Prin urmare, trăim deja într-o eră a postculturii. Este acesta un sens ireversibil? Se mai poate „repara” ceva?

Din lipsă de etichete şi de imaginaţie, ajungem să folosim prefixul „post” mai des decât e cazul. Dacă nu ştii cum să-i spui artei care vine după modernism, îi spui „postmodernism”. Perioadei care vine după asfinţitul culturii tradiţionale îi spunem „postcultură”. Interesantă e diferenţa de conotaţie a celor două. „Postmodernismul” e bun, „postcultura” e rea. La fel, „postimpresionismul” e în regulă, „postliberalismul” nu neapărat. Revenind la postcultură, lucrurile nu cred că pot fi reparate şi nici nu ştiu dacă e înţelept să-ţi propui repararea lor. De altfel, Vargas Llosa nu invită la reparare, ci la reflecţie. Pesemne că singura modalitate de „reparare” ar fi, Doamne fereşte, un virus care ne-ar trimite cu o sută de ani în urmă. Sensul lucrurilor e ireversibil, din punctul meu de vedere, fiindcă n-are cum să fie altfel. Mutatis mutandis, lucrurile se petrec la fel ca la trecerea de la papirus la hârtia de scris şi mai departe la monitorul computerului. Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să acceptăm inevitabilitatea fenomenului. Trecem – şi am mai spus lucrul ăsta – de la civilizaţia absolută a spectacolului la civilizaţia relativă a datului în spectacol. O facem fiindcă ultimele decenii pun în joc o serie de aşa-numiţi „numitori culturali comuni”: întâietatea imaginii şi a sunetului în faţa cuvântului, hollywoodizarea şi tabloidizarea culturii, privilegierea excesului etc. Dar asta nu înseamnă că, în oceanul pseudoculturii sau, poftim, al contraculturii nu există insule de cultură veritabilă. Există. Chiar arhipelaguri.

 

Te ştiu un „pasionat” de mersul cu mijloacele de transport în comun în Bucureşti, astfel că nu pot să nu mă pun în locul tău, scriitor, traducător, dar şi mare cititor, ca să-mi dau seama cam ce gândeşti în timp ce mulţi oameni îşi plimbă permanent degetele pe ecranul telefonului mobil. Cum priveşti situaţia aceasta şi ce crezi că spune ea despre puterea actuală a culturii de a-şi face loc în viaţa cotidiană a omului de rând?

Au existat un timp al stuporii şi un timp al mâhnirii pentru călătorul care sunt. Iniţial i-am compătimit pe cei care, incapabili (credeam eu) să întreţină relaţii fireşti, ajung să-şi delege viaţa unui gadget sau să trăiască în robia lui. Pe urmă mi-am dat seama că sunt caraghios. Oamenii nu iau metroul sau tramvaiul pentru socializare, ci ca să ajungă unde au treabă. Iar până ajung, îşi ocupă timpul cum cred de cuviinţă. Că nu citesc neapărat o carte sau un ziar pe suport de hârtie nu e o dramă. Mulţi citesc pe e-readere, am călătorit suficient de aproape de ei pentru o ocheadă. Mulţi sunt consumatori de ştiri sau de articole pe care le citesc pe iPhone. Mulţi se plimbă pe Facebook. E normal şi lăudabil. Prefer să-i ştiu şi să-i văd aşa decât să-i aud cum îşi răcnesc intimităţile ca să acopere zgomotul din tunel sau zumzetul altor pasageri. Ca posesor recent de iPhone, mă pot lăuda totuşi cu o mică victorie de etapă: nu mă tentează butonatul. Rămân cu ochii în carte. Adevărata tristeţe însă nu e cea din metrou sau din tramvai, unde tangoul cu iPhone-ul nu e vătămător. Adevărata tristeţe e cea din localurile unde doi, trei sau patru oameni (de obicei, foarte tineri) stau la masă, fiecare cu nasul în iPhone-ul lui. Abia aici mă blochez, abia aici îmi vine în minte noţiunea de „alienare”. E de presupus că oamenii aceia se întâlnesc fiindcă se simt bine împreună şi au să-şi spună lucruri. Dacă tot se lasă fiecare confiscat de iPhone-ul lui, de ce-au mai venit la întâlnire? Doar fiindcă rezervaseră o masă? Nu era acelaşi lucru dacă rămânea fiecare la el? E greu să găseşti explicaţii culturale ample. Dar te întrebi dacă nu cumva există un virus al însingurării care se furişează în oamenii ăştia.

 

O altă idee foarte interesantă din „Civilizaţia spectacolului” este legată de faptul că, prin cultura de masă, individul nu este promovat, ci sufocat, iar judecata lui este afectată. Astăzi, în loc să impulsioneze intelectual, aşa-zisa cultură, sau postcultura după cum este ea denumită de Vargas Llosa, mai degrabă distrează. Iar dacă nu distrează, nu mai e considerată cultură. În ce ne transformăm şi care sunt riscurile acestei orientări?

Există semnale că, prin numitorii culturali comuni de care am amintit mai devreme, cultura a ajuns să distreze în loc să impulsioneze sau să fertilizeze. Spectacolul rămâne dictatura efectivă a iluziei, cum spune Guy Debord, dar tâlcurile lui tind să se împuţineze şi chiar să se dilueze. Cultura divertismentului înlocuieşte treptat cultura formatoare. „Miza pe transcendenţă”, frumoasa formulă a lui Steiner, iese treptat din peisajul gândurilor noastre. Să ne mirăm? N-are sens. Câtă vreme stimulii care ne bombardează din toate direcţiile sunt atât de mulţi, iar noi suntem atât de expuşi, profunzimea şi gândirea creatoare încep să piardă teren. E la putere facilul (dacă se poate, cu o bună încărcătură de picant şi chiar inavuabil). Promovarea prin merit şi valoare e umbrită adeseori de lăturişuri ale marketingului, ceea ce provoacă uneori revoltă şi sufocare. Trebuie să fii bine alcătuit ca să rezişti acestui tip de presiune. Cunosc oameni capabili de rezistenţă şi cred că-i ştii şi tu. Din păcate, ei formează la ora asta o minoritate în curs de micşorare.

 

În continuarea întrebării precedente, cred că se poate spune că şi acesta este, ca orice proces istoric, o etapă. Cum vezi tu cultura de după postcultură? Şi cum va arăta consumatorul ei?

Va fi, cred, o cultură contracronometru, cu ochii pe ceas. Or, în asemenea condiţii nu poţi face introspecţie şi analiză. Nimeni nu devine profund când aleargă. În plus, sunt ani buni de când cantitatea a devenit un criteriu axiologic cu semn schimbat, de tipul „Vrei să ai cititori mulţi? Scrie ceva scurt”. Imaginea va continua să colonizeze teritorii peste care stăpânea altădată cuvântul. Vom fi bine echipaţi tehnic, dar frugali cultural. Şi vom căuta, poate, ambarcaţiuni care să ne ducă spre insulele şi arhipelagurile „culturii ca pe vremuri”.

 

Mi-am gândit întrebările ca pornind de la cartea lui Mario Vargas Llosa, pe care Editura Humanitas a inclus-o într-o listă şi într-o serie recent lansate, „12 cărţi despre lumea în care trăim”. Din aceeaşi serie face parte şi volumul „Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi” de Roger Scruton. Acesta din urmă, conservator asumat, fondator al Grupului Conservator de Filosofie, spune că speranţa de renaştere a culturii înalte poate veni numai din regăsirea sensurilor originare, a acelor sensuri care ne pot duce către o participare reînnoită la viaţa etică a comunităţii. Personal, îmi sună fals această speranţă pliată pe realitatea din România. Să fie vorba doar de pesimism?

„Sensurile originare” şi „viaţa etică a comunităţii” sunt formule care invită – mai cu seamă a doua – la pesimism. Cu atât mai mult cu cât eşti tentat (firesc, de altminteri) să le pui în relaţie cu ţara unde trăieşti şi să faci racorduri care nu-ţi diminuează mefienţa. Dimpotrivă. Când îţi duci zilele într-un loc al dispreţului pentru etica vieţii, ca să nu mai spun de cel pentru etică, speranţele formulate de Scruton tind să devieze spre utopie. „Cum să mai aibă loc revirimentul etic când dăm cu târnăcopul în justiţie?” E imposibil să nu-ţi pui întrebarea asta şi ai toate motivele s-o faci aici, în România lui 2018. Numai că s-ar putea să nu fim singurii care cred că speranţa în renaşterea culturii înalte e o himeră. Sigur, asta nu consolează pe nimeni. Problema e că Scruton emite o ipoteză, iar noi ne grăbim să contrapunem acestei ipoteze imediatul vieţii noastre. Clipa prezentă şi ziua de azi. S-ar putea ca asta să explice – şi nu neapărat să justifice – pesimismul tău. Care e şi al meu şi al multora.

 

Găsesc deştept titlul cărţii lui Roger Scruton şi mai ales ideea adăugării cuvântului „inteligenţi”. Ar fi fost extrem de diferit un titlu de genul „Cultura modernă pe înţelesul tuturor”. Aşa, „ambalajul” mi se pare adaptat la cerinţele moderne ale succesului de marketing. Cititorul se va simţi complimentat, poate măgulit. Altfel spus, se va simţi bine încă de la copertă. Şi asta este o idee care nu i-a scăpat lui Vargas Llosa: „oamenii (…) cumpără o carte ca să se simtă bine, în sensul cel mai simplu al cuvântului, nu ca să-şi bată capul cu griji, probleme, îndoieli”. Mă amuz gândindu-mă la „Ghidul nesimţitului”, una dintre cărţile tale care s-au vândut foarte bine. Când ai „inteligent” în titlu, cititorul poate crede despre sine că într-adevăr este inteligent. Dar cum se simte el când găseşte în titlu cuvântul „nesimţit”?  

Există, desigur, şi excepţii la regula lui Vargas Llosa. Nu cumpără chiar toată lumea cărţi ca să se simtă bine. Sau, mai ştii?, poate că unii se relaxează citind Finnegans’ Wake a lui Joyce sau Dark as the Grave Wherein My Friend Is Laid a lui Lowry. Între noi fie vorba, nici Heidegger nu descreţeşte fruntea. Cartea rămâne un instrument puternic de loisir, de acord, dar nu trebuie înţeleasă doar ca petrecere destinsă a timpului. Unii citesc ca să se documenteze, alţii fiindcă îi aşteaptă un examen, alţii din pasiune pură, iar alţii fiindcă ajung în acest fel cu mintea unde nu-i ajută picioarele sau bugetul. În ce priveşte cuvintele-cârlig din titlu, ele fac parte din jocul pe care-l regizează de multe ori autorul pentru public (şi sunt, fireşte, o excelentă pârghie de marketing pentru editor). Humanitas a schimbat foarte puţin titlul dat de Scruton (An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture). Ba chiar a scos cuvântul „ghid”, care e de obicei un cuvânt-magnet – vezi şi Ghidul nesimţitului de care aminteai, deşi acolo adevăratul magnet e ascuns în al doilea cuvânt. Există editori care schimbă cu totul titlul, pentru creşterea vânzărilor. John Grisham are un roman care se cheamă O casă văruită (A Painted House). Cunosc situaţia fiindcă am tradus cartea. Varianta românească a titlului a ajuns să fie, după decizia editorului, Campionul din Arkansas – o trimitere şi la un ipotetic performer în ale baseballului, şi la Bill Clinton, care tocmai îşi încheia mandatul de preşedinte al SUA când a apărut cartea în România. Alteori, publicul participă la joc şi cumpără cartea fie fiindcă titlul i se pare incitant (vezi M-am hotărât să devin prost de Martin Page sau Potenţialul erotic al soţiei mele de David Foenkinos), fie fiindcă ia glumeţ în serios – să ştii că nu-i uşor – avertismentul din titlu (vezi N-o citi dacă eşti prost de Tibor Fischer). În ce priveşte Ghidul nesimţitului, el a fost cumpărat fiindcă oamenii au vibrat la intenţia comică a titlului, necum fiindcă ar fi descoperit o culegere de bune (mă rog, rele) practici în ale nesimţirii. E de presupus că unii l-au făcut cadou. Mă întreb şi azi cum au procedat şi ce reacţie au avut destinatarii.

2 thoughts on “Radu Paraschivescu: „Imaginea va continua să colonizeze teritorii peste care stăpânea altădată cuvântul””

  • Foarte interesant articolul.Mulțumim.Radu Paraschivescu e unul dintre scriitorii care îmi sunt tare dragi și care are, evident, o înclinație deosebită spre analiza diverselor fenomene culturale,sociale sau sportive. Același sentiment de pesimism, chiar accentuat aș zice, mă încearcă și pe mine în ceea ce privește mult discutata transformare a ființei umane într-un nou tip de om, influențat de schimbările tehnologice.Diverși cercetători susțin că ne-am afla în perioada unei tranziții evolutive majore ( iar nouă nu ne rămâne decât să sperăm că nu e vorba de cercetătorii englezi la care face atât de des referire Radu Paraschivescu în “Cartea râsului și a cercetării”) .Gluma e amară, desigur, fiindcă toate aspectele discutate implică și o anumită doză de dramatism… Iar așa-numitul “virus al însingurării” e tot mai evident în relațiile interumane de la vârste din ce în ce mai mici …deși pare o contradicție între termeni.

    • Ca de fiecare data, dragă Iuliana, o părere foarte echilibrată şi pertinentă din partea ta. Mulţumesc pentru ea! Încă nu am citit cea mai recentă carte publicată de Radu la Humanitas. Sper să îmi fac timp în curând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii