„Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” de Virginia Vallejo

„Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” de Virginia Vallejo

Frumoasă femeie această Virginia Vallejo! Dar păcat de ea. Şi păcat că dragostea e atât de ciudată încât aruncă o femeie atât de frumoasă în braţele uneia dintre cele mai crude personalităţi din istoria omenirii.

Virginia a fost jurnalistă şi actriţă în Columbia anilor 80. Frumuseţea şi inteligenţa au ajutat-o să devină una dintre figurile emblematice pentru media columbiană din acea perioadă. Tot aceste atuuri au adus-o şi în atenţia lui Pablo Escobar, care în aceeaşi perioadă construia pe o fundaţie formată din cadavre şi jocuri de putere un imperiu al cocainei.

Când a început să strângă atât de mulţi bani încât nu mai ştia pe unde să-i ascundă, Escobar s-a implicat în proiecte umanitare. Nu din mărinimie sau din vreun alt sentiment nobil. În afară de familia lui (mamă, soţie, copii), Escobar nu ştia ce este acela sentiment. De aceea, construia case pentru săraci ori chiar biserici tot pentru sine, pentru a-şi face o imagine publică solidă. Pentru ca săracii să-l susţină într-o posibilă candidatură la preşedinţia Columbiei.

Dar nu preşedinţia era ceea ce viza el neapărat, ci mai degrabă statutul de om politic protejat de imunitate. Astfel că, prin oamenii lui de încredere, soldaţi orbiţi de cultul personalităţii sale, a ucis contracandidaţi sau i-a sprijinit financiar pe acei candidaţi manipulabili, care-I puteau asigura liniştea şi securitatea transporturilor de droguri în Columbia şi, mai ales, către Statele Unite ale Americii.

O vedetă media precum Virginia Vallejo nu putea decât să-I ajute pe Escobar. Bogăţia lui şi puterea pe care o degaja au cucerit-o pe jurnalista care fusese căsătorită sau avusese aventuri cu cei mai potenţi oameni de afaceri din Columbia.

Insuportabil la cartea asta este sentimentul că Virginia Vallejo a acceptat şi a iubit un torţionar.

„Am crezut dintotdeauna că în spatele fiecărui bărbat excepţional de bogat se ascunde fie o mare complice, fie o mare sclavă.”

Virginia este şi una, şi alta mult timp din cei aproximativ cinci ani, cât durează relaţia ei cu Pablo. O complice, pentru că face reportaje în care-l cosmetizează drept filantrop pe Pablo, dar şi sclavă, pentru că se lasă manipulată şi acceptă să-l vadă pe Pablo deşi află lucruri îngrozitoare despre el. Ea chiar conştientizează cu cine are de-a face şi, cu toate astea, continuă să se vadă cu Pablo, care printre altele era şi soţ, şi tată, dar astea sunt doar detalii, de care nu se ţine cont când e vorba de dragoste „adevărată”, nu-i aşa?

„Bărbatul pe care îl iubesc va fi un etern fugar până în ziua în care îl vor prinde într-o noapte sau în care îl vor ucide.”

Acum, că Escobar e istorie şi că îi putem privi retrospectiv faptele îngrozitoare, e cu atât mai dizgraţioasă o relaţie de dragoste între el şi orice femeie. Astfel, prin inocenţa şi francheţea cu care povesteşte atât anii alături de Pablo, cât şi felul în care l-a trădat la un moment dat cu unul dintre rivalii săi, Virginia apare ca o femeie fără moravuri, căreia Dumnezeu i-a dat frumuseţe şi ceva capacităţi intelectuale parcă fără să-şi dea seama ce face.

„Spunându-mi că singura absenţă de care îi pasă este faţa mea pe perna lui, cu tot restul, începe să mă mângâie; în vreme ce enumeră fiecare dintre posibilele absenţe, nu mai rămân decât prezenţele mele şi prezentul lui.”

Virginia se autoprezintă drept o femeie cu foarte mare încredere în sine, care a căzut tot timpul în picioare şi care a ştiut să joace bărbaţii pe degete. Ea a scris o cronică despre sine cum nimeni nu ar fi reuşit să i-o facă, în care cronică singurul său defect este dragostea oarbă pentru Pablo. Când, în sfârşit, realizează cu cine are de-a face (mai degrabă constrânsă de faptul că-şi pierdea contractele media din cauza relaţiei cu cel mai mare traficant de droguri din istorie), se descrie din nou ca o persoană puternică, capabilă să-şi decidă viitorul, chiar dacă viitorul acesta ar putea să nu-i convină lui Pablo.

„Pablo, din nou… Oare când o să înceteze să-i mai omoare pe toţi cei care-i fac rău? (…) E ca o rană care nu se mai închide: de câte ori deschid un ziar, văd numele lui sub fotografia în care apare cu faţa aia de răufăcător. Oare cum vor suna noile ameninţări de pe robotul meu telefonic?”

Se poate să fi fost dragoste între Pablo şi Virginia, deşi cred că mai degrabă a fost vorba despre un amor interesat. Totuşi, indiferent de intimităţile dintre cei doi amanţi, din cartea Virginiei Vallejo cititorul va rămâne cu cruzimea unor vremuri sângeroase şi cu nişte caractere josnice, care au făcut din putere şi bani priorităţi.

Cartea este densă, cu foarte multe personaje şi detalii care îmbracă relaţia dintre Pablo şi Virginia. De altfel, recomand cartea nu atât pentru această poveste de dragoste extravagantă, cât pentru modul detaliat în care ea descrie perioada anilor 80 din Columbia şi jocurile politice care aveau loc atunci. Deşi e foarte posibil ca un cititor din alt spaţiu cultural să nu cunoască multe dintre aceste amănunte, cu puţină atenţie el va ajunge la sfârşitul cărţii să aibă o imagine de ansamblu destul de fidelă a unor ani şi a unui fenomen important, traficul de droguri.

Întâmplarea a făcut să urmăresc serialul „Narcos” parţial în paralel cu lectura cărţii. Multe dintre evenimentele povestite de Virginia Vallejo se regăsesc ca atare în filmul care are un Escobar parcă mai ataşant decât cel din realitate. Un tip burtos, mereu în adidaşi, blugi şi cămaşă sau tricou, un teribilist cu o dragoste ciudată faţă de familie, care devine aproape simpatic în film când are grijă de un iepure, pe care chiar îl eliberează pe un câmp când îşi dă seama că i se apropie sfârşitul.

Şi tot în această perioadă, am citit un „Adevărul de weekend”, în care, chiar de pe prima pagină, zâmbea adevăratul Escobar, al cărui fiu oferea un interviu în exclusivitate. Cum am găsit atât în interviu, cât şi în film, şi în cartea Virginiei Vallejo, unica soluţie pentru eradicarea traficului de droguri ar fi intrarea drogurilor în legalitate. În film, cel care îi este aproape lui Escobar în ultimele sale zile ca fugar, îi spune ceva de genul: „Îţi imaginezi Pablo, dacă drogurile ar fi legale tu ai fi stăpânul lumii!”.

O cloacă de grandomani, de criminali şi de inculţi a condus din umbră Columbia mulţi ani, pe care Virginia Vallejo îi rezumă aici pe fundalul poveştii sale de dragoste cu Escobar. Se citeşte cu o groază acaparantă.

Virginia Vallejo, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, Editura Litera, 2017, traducere din limba spaniolă: Oana Balaş, 448 de pagini

Carte disponibilă pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

error: Conţinut protejat împotriva copierii