În urmă nu mai e nimic – Cosmin Perţa

În urmă nu mai e nimic – Cosmin Perţa

Cel mai simplu ar fi să spun că e complexă şi să trec mai departe. Este cuvântul cel mai cuprinzător pentru această carte, deschisă şocant, cu moartea violentă a bunicului naratorului, continuată lin, cu amintiri din copilărie, dar şi accelerată, printr-un salt brusc, într-un şir de alegorii, aţi ghicit, complexe.

Un băiat de 11 ani asistă la un accident de muncă: o bucată mare de lemn îi retează capul bunicului său. Teoretic, un început de roman cum nu se poate mai bun, în sensul că, încă de la primul rând, cititorul face ochii mari: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuţe care îşi făceau baia de praf s-au împrăştiat speriate care-ncotro”. Un început bun, dar şi riscant. Cosmin Perţa şi-a asumat riscul de a fi apăsat prea tare pe acceleraţie şi de a plictisi ulterior. E clar că e foarte dificil să păstrezi un ritm intens foarte mult timp, chiar şi în cazul unui roman nu foarte întins, ca acesta. Nici nu se mai pune problemă să presezi şi mai puternic pedala. Ce loc mai e pentru aşa ceva după o decapitare?

Ei bine, după această „avântare”, Cosmin Perţa alege amintirile din copilărie. Cu bunici, unchi, părinţi, tot felul de păţanii, chestiuni mai mult sau mai puţin amuzante, care, duse mai departe, ar fi dat un frumos şi relaxant roman despre copilărie. Doar că, aproape din senin, apare o voce. Băiatul o numeşte fata dracului, iar vocea îl loveşte, vorba ceea, „în plex, cu pumnul”. „Tu ştii că nu eşti botezat?”, îl întreabă fata dracului. Dacă la moartea bunicului său băiatului îi trecuse prin minte pentru prima dată gândul plecării, acum, această veste vine ca un bilet plătit către altă viaţă. Totul pe fondul inadaptării la oraş, la relaţiile total anapoda pe care băiatul nu le poate accepta, ori dacă încearcă să se acomodeze la ele, o face violent, în conflict cu învăţăturile creştine pe care le primise de la bunic. „La 4 ani, bunicu’ m-a învăţat să citesc literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie din Biblie. Am adunat aşa aproape 2.300 de zile în care am stat cu bunicu’ şi în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, şi asta pentru că bunicu’ meu, cât l-am prins, vorbea numai şi numai despre slava lui Dumnezeu.”

La oraş, pe fondul unui trecut familial zbuciumat (cu un tată alcoolic, revenit la „sentimente” mai bune după pocăire – aşadar, din nou fundal religios), cu certuri la care asistă neputincios, băiatul se transformă, fără să bage de seamă, într-un monstru. Se vede pentru prima dată deosebit, puternic numai atunci când altcineva este bătut: „devenisem ca ei, nu mi-a fost milă de cel de vârsta mea răsturnat în gunoi, mă simţeam, cum spunea mama, excepţional pentru prima dată de când mă mutasem la oraş”.

Se văd încă de aici semnele nevoii de control, peste care acea voce vine ca un revelator ori ca un simbol al potenţării conflictului interior. Urmează fuga, încercarea de salvare. Pe traseu, Clujul, un anticariat în care lucrează şi doarme, apoi Vama Veche şi, în cele din urmă, o mănăstire.

Pe acest traseu, nu chiar treptat, ba chiar brusc aş spune, amintirile lasă locul alegoriei. De la un punct încolo copilul este abandonat şi se scrie un alt roman, un soi de distopie, cu o Instituţie în care naratorul este funcţionar, însă bănuieşti că acel funcţionar este produsul imaginaţiei băiatului. Aici, Cosmin Perţa pare să fi păstrat mecanica din „Teofil şi Câinele de lemn” (Herg Benet, 2012), în care, tot aşa, povestea de început este numai un cartuş de semnalizare pentru adevărata bătălie. De fapt, miza lui este alegoria, în care se bazează pe aceleaşi elemente ca şi în prima parte a cărţii: nevoia de conturare a individualităţii, puterea, raportarea la Divinitate ori limitele libertăţii.

Interesantă Instituţia în sine, care aminteşte de universul orwellian din „1984”, un loc în care multe lucruri sunt interzise, inclusiv sentimentele: „Nimeni nu avea voie să simtă mai mult decât i se permitea. Sentimentele erau văzute în Instituţie ca nişte fluturi de noapte lacomi care se lipeau de funcţionar ca de o lampă, bâzâiau şi îl zăpăceau, îl hipnotizau şi îl îndobitoceau”. Însă, parcă piesa cea mai importantă din roman este această fată a dracului. E ca un abur care se scurge printre pagini, un demon mereu acolo, indiferent de planul poveştii. O şoaptă. Vocea care contrabalansează nenumăratele rugăciuni şi vorbe de duh ale romanului (sau ale romanului în roman, pentru că e loc şi de aşa ceva, în vârtejul imaginat de Cosmin Perţa). „Hai, hai odată, că pierzi vremea aiurea şi n-ai timp de asta, astăzi învăţăm uşurel ce e disperarea”, zice la un moment dat fata dracului…

Înţelegi că se dă o luptă şi aştepţi să vezi cine câştigă. Trăieşti cu liniştea scurtă şi cu zbuciumurile băiatului, aspirant la viaţa de pustnic, precum şi cu această voce vicleană, care ştie să te convingă că disperarea poate fi un soi de îndulcire ori că „îndoiala şi neîncrederea nu sunt chiar atât de teribile cum ar părea. Sunt dulcege, acrişoare, au ceva din voluptatea unei dureri uşoare pe care o poţi controla”. Eşti pe o punte foarte îngustă alături de acest băiat supus conflictelor interioare, cu vânt din toate părţile şi cu o mare nevoie de eliberare, ca atunci când visezi un coşmar şi nu te poţi rupe de el, deşi ţi-e clar că numai grozăvii se pot petrece dacă stai acolo. Până la urmă, dacă e să mergem pe această logică, a coşmarului, există şi o trezire, în care ni se livrează o posibilă cheie de interpretare: „despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistenţă”.

Dacă n-ai mai citit nimic de Cosmin Perţa, te poţi păcăli şi să crezi că e o lectură uşurică, mai ales după primele 45 de pagini. Mare grijă! Dincolo de acest prag, ţi se pregăteşte o „ambuscadă”, în care supravieţuieşte numai cel care iubeşte proza (şi) pentru posibilităţile ei de interpretare. Pentru mine, a fost un roman românesc altfel, la care încă mă gândesc, mai ales după ce, în una din zilele dedicate lecturii, am trăit o coincidenţă frumoasă: sfătuit să văd filmul „Ostrov” (fără să ştiu nimic despre film, iar sfătuitorul fără să aibă habar ce anume citesc), i-am dat play în timp ce semnul de carte pentru romanul lui Cosmin Perţa era chiar la Rugăciunea inimii, pe care o rosteşte repetat şi personajul din film: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Recomand şi cartea, şi filmul.

Cosmin Perţa, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, 2015

Carte disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

Cronică publicată în revista Timpul la 05.10.2015.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii