„Scârba sfântului cu sfoară roşie” de Flavius Ardelean

„Scârba sfântului cu sfoară roşie” de Flavius Ardelean

Eşti pelerin într-o pustie, pe timp de iarnă, mergi cu gândurile tale către o cetate, mânat de o idee pe care doar tu o ştii, eşti doar tu, cu gândurile tale, cât vezi cu ochii. Deodată, din mijlocul îngheţului, răsare o căruţă cu coviltir. De sus, te priveşte o umbră de om, într-o robă cenuşie. Te uiţi la mârţoagă şi nu-ţi dai seama cine pe cine trage, dar pe frigul acesta, chiar şi un cal obosit legat de o căruţă fragilă pare o variantă acceptabilă. Şi-n timp ce cauţi să-ţi lămureşti imaginea aceasta surprinzătoare, din roba cenuşie se-ntinde spre tine o mână din oase, care aproape că te dă pe spate, iar o voce ca dintr-un alt univers te-ntreabă: Încotro? Zici Alrauna, căci cu Alrauna în minte ai tot înaintat pe drumul pustiu. Ca şi anesteziat, urci în spatele căruţaşului.

Cinci zile de drum, cu tot cu popas, cu tot cu poveşti, iar la capătul drumului nu vei mai fi tu, dar deocamdată nu ştii lucrul acesta. Ce ştii e că vrei să-l asculţi pe căruţaş, care se recomandă Bartholomeus Pumn-de-Oase, zis şi Bartholomeus Ştie-Tot, şi care începe să depene istoria sfântului Taush din Gaisterştat – o cetate a duhurilor.

Te-ai înscris pe un drum fantastic, la (înde)mâna unui povestitor cu har şi e ciudat cum nu ţi-e teamă deşi vezi bine că nu e orice fel de povestitor, ci unul căruia, dacă i-ai da roba la o parte, i-ai zări sistemul osos curăţat de orice altă formă de materie şi te-ai întreba de unde suflet în acest ghem de oase. De unde amintiri? De unde har? De unde atâta pricepere în a sintetiza lumea? Pentru că iată ce afli pe măsură ce înaintezi către Alrauna, scumpe călător:

  1. „…unde-i Lume e şi ne’Lume şi unde-i viaţă e şi moarte şi pentru toate e pregătit omul”;
  2. „răul e mereu mai aproape de om decât crede el, căci răul e între o şi m şi acolo zace întotdeauna şi face pui, hrănindu-l cu puroiul curului şi cu băşina gândului şi cu arsura plămânului şi cu vorbe de duh”;
  3. „aşa cum Lumea are nevoie de ucenici care să o povestească cu har şi dedicaţie, aşa şi ne’Lumea îşi caută ucenicii săi pentru a o povesti cu acelaşi har şi cu aceeaşi dedicaţie, dar una pe de-a-ndoaselea, cu capul în jos”.

Acolo unde nu cunoaşte, scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase istoriseşte ca să fie, iar după ce e, povesteşte. Există aici o interdependenţă între lume şi poveste, una fiind creaţia celeilalte şi invers. Mai mult de atât, cum povestea asigură existenţa lumii, orice inadvertenţă sau scurtcircuit determină un soi de impulsuri negative, care contribuie la creşterea părţii întunecate a lumii ori, aşa cum e numită aici, ne’Lumea.

Acest Taush, sfântul a cărui poveste este relatată de Bartholomeus, a fost ucenicul lui Moşu’ Tace – între noi fie vorba, şi scheletul-povestitor a fost ucenic, dar acestea sunt lucruri pe care ţi-ar plăcea să le descoperi singur în istoria lui Flavius Ardelean – ei, şi Moşu’ Tace, alături de ucenicii săi, se asigura ca Lumea să rămână Lume şi să nu cedeze în faţa ne’Lumii. Imperfecţiunile Lumii au fost acoperite multă vreme de poveştile rostite de Moşu’ Tace, dar iată că, aşa cum orice are un sfârşit, nici Moşu’ Tace nu a trăit veşnic, rămânându-le ucenicilor cu har, precum Taush, să apere Lumea. În orice caz, nimic nu mai e cum era cândva, şi între Lume şi ne’Lume sunt găuri prin care răul circulă ca moartea, ca mirosul morţii.

Pe măsură ce înaintează, pelerinul trebuie să plătească şi o face aşa cum nici nu se gândea. Cum Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce, nici Bartholomeus nu îi cere călătorului mai mult decât poate oferi şi, cum povestea curge, scheletul se îmbracă în carnea pelerinului, în timp ce acesta din urmă se transformă, fără suferinţă – asta m-a uimit –, în ce nici nu-şi imagina. „Iubeşte, pelerine, că imediat te stingi şi ai trăit degeaba!”, îl avertizase Bartholomeus Pumn-de-Oase.

Nu-ţi fie teamă, nu ţi-am povestit aproape deloc ce se întâmplă în Scârba sfântului cu sfoară roşie. Nu am făcut decât să desluşesc puţin din principiul după care funcţionează universul creat de Falvius Ardelean şi dezvăluit parţial în acest prim volum al ciclului Miasma, care cuprinde numai prima din cele trei vieţi ale sfântului Taush, „despre cum s-a născut, cum a crescut, ce scârbe a trăit şi cum a murit”. Sunt câteva parabole minunate în acest basm modern, pe care îţi va plăcea să le descoperi şi la care cu siguranţă te vei gândi mult după ce vei fi terminat de citit. Şi vei vedea că aşa cum Lumea şi ne’Lumea coexistă precum binele şi răul, aşa şi iubirea şi moartea locuiesc în acelaşi spaţiu, morala fiind că trebuie să iubeşti, altfel trăieşti degeaba. „…nu am găsit un loc în Lume, în care moartea să se simtă mai bine decât în iubire”, spune Bartholomeus, la un moment dat, pentru ca, în altă parte, să facă această menţiune: „ştim şi noi că unde e un strop de iubire, oricât de mic, e şi un ocean de veşnicie, oricât de adânc”.

Precum pelerinul devorat de poveştile scheletului, înaintezi şi tu către Alrauna, fără teamă şi fără să realizezi cum istoria sfântului Taush îţi intră pe sub piele şi schimbă ceva în tine. Nu rămâi fără carne, asta e clar, dar începi să vezi lumea ca o îmbinare de locuri în care poveştile fie trăiesc intens fie au murit. O carte care îţi reorientează măcar puţin percepţia asupra realităţii e una mare.

Flavius Ardelean, Scârba sfântului cu sfoară roşie, Editura Herg Benet, 2015

Carte disponibilă pe libris.ro şi site-ul editurii.

Cronică publicată şi în revista Timpul la 07.12.2015.

Citeşte şi:

error: Conţinut protejat împotriva copierii