„Vremea Moroiului” de Viorica Răduţă

„Vremea Moroiului” de Viorica Răduţă

Primul lucru care m-a surprins la Viorica Răduţă, citindu-i cel mai recent roman, a fost vocea. Cum nu am mai citisem nimic de această scriitoare – uluitor, extrem de activă, cu numeroase volume de versuri, precum şi romane – nu aveam la ce să o raportez, nu-i cunoşteam stilul şi nici preferinţele tematice. Îi auzisem numele şi înainte de „Vremea Moroiului”, dar cumva din fugă, aşa cum mai afli câte-o veste despre vreo rudă îndepărtată, aşa că nu mi se fixase ca reper. Era doar o scriitoare, una dintre cele (multe, puţine?) pe care le mai citesc doar amicii şi ziariştii ori colegii săi scriitori care mai au contribuţii în revistele culturale. Felix Nicolau, care se pare că a citit mai tot ce a scris Viorica Răduţă, a fost menţionat pe coperta a patra cu următoarea afirmaţie: „În opinia mea, este cea mai implicată şi mai palpabilă carte de proză a autoarei”. Raportarea aceasta, la alte scrieri ale Vioricăi Răduţă, este foarte utilă, mai ales când vezi cum este scris şi ce anume conţine romanul.

Stilul rupt, fugar, pe unghiuri care variază neregulat, este foarte dificil de prins. De la primele pagini, îţi dai seama că nu e chiar o lectură pentru orice tip de cititor, ci mai degrabă pentru unul care gustă şi racordarea la muzica frazelor. Este cu atât mai importantă această racordare cu cât subiectul ar putea părea plictisitor unuia sătul să citească despre urâţenia pe care o trăieşte zilnic în România. De unde implicarea şi sentimentul de palbabil menţionate de Felix Nicolau.

În „Vremea Moroiului”, Viorica Răduţă reuşeşte o fotografie apocaliptică a României de azi. Cu un preşedinte, Aurelian Moroiu, construit ca un soi de sosie a marinarului-jucător, cu o femeie sexy, care acţionează în tandem cu preşedintele şi are cu acesta o legătură mai profundă decât şi-ar dori soţia lui, Marta, izolată într-o vilă prezidenţială, precum şi cu alte personaje, descrise uneori caricatural, alteori dureros de realist, Viorica Răduţă a populat universul din care dispare Larisa Banu, o profesoară pe moarte, a cărei greutate scade pe măsură de naraţiunea creşte, iar apocalipsa se revarsă peste Bucureşti.

Acesta ar fi al doilea lucru pe care l-am remarcat aici: faptul că este vorba despre o Românie extrem de actuală, uşor de identificat prin asemănările dintre personaje şi personalităţile din realitatea imediată. Când mi-am dat seama de acest lucru, am reacţionat asemenea celui sătul să mai şi citească despre asta, după ce vede peste tot (pe stradă, în media) degringolada unei societăţii care şi-a pierdut reperele. Mi-a venit să renunţ la carte, recunosc. Dar mi-am dat seama că ar fi ca şi cum aş ascunde mizeria sub preş, ca şi cum aş închide ochii, iar asta nu ar fi însemnat că acolo, între coperţi, nu ar mai fi existat o istorie, ori poate o soluţie, ori, cine ştie, o speranţă faţă de realitate. Apoi, am citit replica Larisei dintr-un dialog cu o prietenă, Diana, care nu-i înţelegea interesul arătat actualităţii româneşti: „Ne interesează, că de asta avem soarta pe care o avem, de pasivi ce suntem”. De unde şi un eventual răspuns pentru cei care se întreabă la ce bun să insişti pe aceeaşi urâţenie: poate că în felul acesta vom înţelege cum am ajuns aici.

Drama Larisei este că ea moare, însă infiltraţiile care sapă prin gurile de metrou şi riscă să sufoce oraşul se intensifică. Femeia tot scade în greutate, iar spiritul său tot mai bântuie, în timp ce apa de sus, ploaia, ajută apa de jos, care determină ca un primar de sector să treacă în barcă pe la Piaţa Romană. După cum prostia conducătorilor este însoţită şi amplificată de slugărnicie, aşa şi inundaţiile care apar peste tot, ca un virus viclean într-un organism vulnerabil, sunt potenţate de ploi. Apa intră până şi în mintea cetăţenilor, care asistă neputincioşi la derularea evenimentelor, aşa cum alegătorii, deşi au iluzia participării la guvernare, se trezesc folosiţi şi manipulaţi de către cei aleşi, ca într-o democraţie aparentă, atent dirijată de putere.

Şi-ncă două chestiuni: deşi aştepţi o soluţie, un semn de bine, o întorsătură pozitivă, ea nu vine. Da, speranţa moare ultima, dar la noi până şi speranţa pare să fi murit. La noi, ultimul o să moară un scrib, cel care o să consemneze dezastrul. Apoi, stilul rar al Vioricăi Răduţă, care zboară permanent, înspre trecutul Moroiului ori prezentul lui, înspre cer ori pământ şi chiar dincolo de el, prin culoarele săpate cu inconştienţă şi iresponsabilitate parcă pentru ca oamenii să aibă locuri în plus de murit, marchează travaliul ca stare de fapt a unei naţiuni.

Pentru nostalgici, bruma de speranţă, stoarsă chinuit din peisajul extrem de sumbru al acestui roman căruia, totuşi, nu-i lipseşte un umor clar românesc, cel care face haz de necaz, aşadar bruma de speranţă este legată de expresia „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. În tinereţe, când făcea naveta, Larisei îi era greaţă de fumul şi transpiraţia din tren. Pe vremea aceea, scârba părea cea mai rea. Spre sfârşitul personal, ţeapănă de la bust în jos, îşi dă seama că în tren măcar avea somnul. Pe moarte, singurătatea e foarte dureroasă. Plus prezicerile Babei Vancea, pe care n-o ascultă mai nimeni: „…aveţi să vedeţi voi apocalipsu’ care vine cu omu’ însemnat.” A fost Moroiu acel însemnat? Posibil. Probabil. Doar că, în plan real, Moroiu a trecut, iar noi i-am supravieţuit. Ceea ce nu poate fi decât bine. Înseamnă că am plonjat în lumea de apoi.

Viorica Răduţă, Vremea Moroiului, Editura Cartea Românească, 2015

Carte disponibilă pe libris.ro.

Cronică publicată şi în revista Timpul la 01.02.2016.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii