„Mamé” de Nicolae Avram

„Mamé” de Nicolae Avram

Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, 2016
Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, 2016

Când îşi povesteşte trecutul, fie că apelează la versuri, fie că se încumetă, ca acum, să treacă la roman, Nicolae Avram e ca unul care a scris o „prostie” cu creionul, iar acum se căzneşte să o şteargă până nu i-o vede cineva. Poate fi un elev care-şi jigneşte profesoara ori un muncitor de uzină care-şi bălăcăreşte inginerul, ipostaza e aceeaşi: cel care a scris trăieşte brusc revelaţia obrăzniciei, e cuprins de jenă şi, din jenă, dă imediat în disperarea de a face cuvintele respective dispărute. Nicolae Avram e o Matrioşkă în care se află toţi aceşti oameni vinovaţi, doar că el nu este disperat să şteargă, ci să scoată la suprafaţă ceva ce are tendinţa să dispară, să fie acoperit sub mai multe straturi de indiferenţă. La aproape 50 de ani, Nicolae Avram, crescut la un centru din Beclean, are deja patru volume de versuri şi acum un roman, prin care parcă dă la o parte pe rând câte o păpuşă din propriul corp.

Nu ştiu cum să interpretez gestul său repetat de a se rupe de aceste păpuşi. Eliberare faţă de trecutul extrem de dur, revoltă împotriva unui sistem care a permis un astfel de trecut, pură nevoie de comunicare – pot fi multe variante de răspuns, însă am impresia că nu contează răspunsul la acest gen de întrebare irelevantă. Când un scriitor este întrebat de ce scrie, poate da un răspuns de complezenţă ori unul care să arate bine pe manşeta vreunei cărţi care acum costă cât un pachet de ţigări, iar peste câteva luni se va da prin anticariate cu preţul unui pachet de gumă. Însă nu asta îl face pe el scriitor. El nu scrie cu speranţa că-l va întreba cândva vreun ignorant motivul pentru care scrie. O face pentru el, dintr-un motiv intim, aproape imposibil de înţeles de cineva care nu a încercat niciodată să scrie.

La Nicolae Avram, din ce am spicuit în legătură cu volumele sale de versuri şi din ce am văzut acum, în roman, există o voluptate a durerii. Ea este urlată şi expusă în imagini incredibile, pe care e aproape imposibil să le fi văzut în vreun thriller. Naratorul de aici e un soi de doctor care-şi despică pacientul cu mâinile goale. Palmele lui scotocesc în voie prin straturile moi de carne şi ies din când în când din universul acela mort, dar cald, scurgându-se pe jos precum două bidinele înmuiate în vopsea. „Mamé” poate fi privit ca un astfel de tablou greţos, de la care cei mai mulţi îşi întorc faţa, pentru că nu stă în natura noastră să ne putem privi echilibraţi cele mai profunde şi mai şocante dedesubturi. Trăind ani buni într-un astfel de univers, Nicolae Avram trebuie că s-a imunizat ori că s-a descentrat, iar „Mamé” este genul de carte pe care doar unul ca el, adică unul trecut la propriu prin astfel de experienţe, poate s-o scrie. Dincolo de a fi vorba despre încă o Matrioşkă îndepărtată de pe corpul atât de încărcat de amintiri dureroase, romanul acesta este el însuşi o parte din viaţă, o căutare disperată a unui sens:

„Oare nu sunt reverberaţia nedesluşitului, a groazei fără sfârşit, a întunecimii neantului? Fantoma propriei mele morţi, a avortonului, a decreţelului? Stafia pocitaniei, a lepădăturii de pe marginea gropii cu căcat?”

Există multe posibilităţi de interpretare pentru „Mamé”, însă dincolo de ele, după lectură, rămâi în minte cu imaginile violurilor ori ale bătăilor pe care trebuie să-i fi fost teribil de greu lui Nicolae Avram să le recompună din memorie. Din cauza durerii. Aşa ceva nu se scrie fluierând, ci cu degetele tremurând, usturând, plângând. „Mamé” e un strigăt, de la primul până la ultimul rând, cu impresia că va mai urma, pentru că nici măcar scrisul nu poate vindeca durerea.

Încercând să-l înţeleg pe Nicolae Avram, am dat de una dintre puţinele sale apariţii mediatice – un interviu de acum vreo doi ani, pe care i l-a luat poeta Andra Rotaru. În el, printre alte mărturii şocante, scriitorul deplânge (nu ştiu dacă am ales termenul potrivit) soarta orfelinilor, obligaţi după intrarea în societate să-şi ascundă fostul statut din cauza modului greşit în care îi privesc cei mai mulţi. Asimilaţi borfaşilor, păduchioşilor, handicapaţilor (cuvinte folosite de Nicolae Avram în interviu), orfelinii îşi trăiesc dincolo de casele de copii nişte drame pe care nu le mai pot urla, pentru că nu mai au glas. Nu-şi pot găsi de muncă, fetele care-şi găsesc „jumătăţile” sunt aruncate precum măselele stricate după ce li se descoperă trecutul, şi în general sunt trataţi cu dosul. Nicolae Avram este unul dintre cei care şi-au păstrat glasul şi caută cu disperare să fie ascultat. „Mamé” este, probabil, (şi) un apel. La ce, veţi înţelege citindu-l pe Nicolae Avram, nu doar în roman, ci şi în volumele de versuri.

Nicolae Avram, Mamé, Editura Polirom, 2016

Cronică publicată în revista Timpul, 28.06.2016.

Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii