„Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici

„Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici

Așteptam ceva nou de la Lucian Dan Teodorovici, dar parcă nu chiar aşa ceva. O carte despre boală și despre cum se poate trece peste zilele grele de tratament, în speranța vindecării. Aşteptam un roman, dar am primit o confesiune prelungită despre cancerul limfatic. Şi nu numai.

„Cel care cheamă câinii” este un soi de jurnal, pe care scriitorul l-a ţinut în lunile de chimioterapie şi care a pornit de la mesajul unei pancarte întâlnite întâmplător: Writing is the only way of life.

Fără să fi auzit în prealabil despre „situaţia” în care se aflase Lucian Dan Teodorovici şi fără să fi prins vreun indiciu din promovarea cărţii, am fost foarte surprins să aflu ce anume a provocat scrierea acestei cărţi.

Cum nu sunt un fan al jurnalelor, pe care le găsesc de cele mai multe ori prea afectate de intenţionalitatea scrisului, am citit cu oarecare circumspecţie, cel puţin la început, acest, cum să-i zic, volum de confesiuni?

El începe cu un fragment dintr-un roman pe care scriitorul îl avea în lucru, dar pe care s-a văzut nevoit să-l abandoneze odată cu boala. Fragmentul, sumbru, se potriveşte contextului şi anunţă oarecum felul în care se va deschide şirul de destăinuiri, pe care scriitorul îl organizează cu meticulozitate, motivat de ideea că proiectul acesta nou îl va putea ajuta să treacă mai uşor peste lunile dificile care vor urma. El chiar explică felul în care s-a gândit de la început să-şi organizeze capitolele, iar pe parcurs are numeroase trimiteri la „mecanica” scrisului, la modul în care şi-a imaginat că toată experienţa sa, sublimată în scris, poate să îmbrace o carte. De altfel, vedem aici cum se scrie o carte despre cum se scrie o carte.

Mai puţin intim decât mă aşteptam – dar poate că un grad în plus ar fi trecut totul în patetism – jurnalul acesta este atât despre scris, cât şi despre boală, ca fenomene pe care viaţa la tratează egal, ca pe o democraţie din care scriitorul este liber să ia ce vrea. Cuvintele au uneori puterea medicamentelor. Ele organizează şi pun totul într-o lumină nouă, lumină ale cărei nuanţe se pot schimba prin simpla înlocuire a unui cuvânt. Importanţa cuvintelor este covârşitoare, după cum şi o virgulă pusă altfel într-o frază îi poate schimba acesteia semnificaţia.

„…lucrurile se pot schimba fundamental de la un simplu cuvânt scăpat într-o frază. Un cuvânt ca un virus într-un program de computer. Pentru imaginație, în general, nu s-a inventat încă vreun firewall sau vreun antivirus, așa că în ea stau mii de cuvinte cu același potențial de deturnare a poveștii.”

Textul este aici ca un corp uman, vulnerabil, oscilant, rodul unor multiple procese psihice şi al unor factori de care uneori nici măcar scriitorul nu este conştient. Lucian Dan Teodorovici pare că deţine controlul capitolelor din „Cel care cheamă câinii”, însă imprevizibilul rămâne acolo, în spatele rândurilor, după cum diagnosticul final aşteaptă sfârşitul şedinţelor de chimioterapie.

Când afli despre boala cuiva, te gândeşti automat la modul în care respectivul trebuie să fi întâmpinat vestea, la cât de copleşit de tristeţe trebuie să fi fost. Îl vezi pur şi simplu dărâmat, ca sub un acoperiş putred, prăbuşit la cutremur. În schimb, Lucian Dan Teodorovici susţine cu oarecare dezamăgire că nimic nu  s-a schimbat în el şi că nu se vede altfel. Că a rămas, spune el, „la fel de banal ca întotdeauna”. S-au schimbat, în schimb, privirile celorlalţi, ale celor care ştiu.

„…noaptea ce a urmat aflării diagnosticului nu mi-a schimbat radical viața. Nu a apărut în mine vreun războinic. Nu s-a schițat nici măcar vreun înțelept. În acea noapte, n-am făcut decât să mă tem așa cum m-am priceput eu să mă tem.”

Viaţa bolnavului, degrevată brusc de tot felul de sarcini, se scaldă într-o apă liniştită, călduţă, într-un confort ciudat, cu care scriitorul începe să se obişnuiască, astfel încât chiar ajunge să se întrebe dacă nu cumva îi va lipsi. El are acum răgazul de a interpreta în scris chestiunile arzătoare ale lumii ori de a se certa cu vizitatorii colegilor de salon, de a juca diverse jocuri pe calculator şi de a se întâlni cu cei din spatele nickname-urilor, pur şi simplu are timp de a fi el însuşi, iar asta e destul pentru a te întreba, uluitor, dacă nu cumva boala este o opţiune în regulă. Scriitorul speră să se facă bine, dar în acelaşi timp este conştient că nu se va mai întâlni cu detaşarea pe care i-a oferit-o boala.

„Va fi momentul de început al reîntoarcerii la viața obișnuită, căci sunt convins că-mi va confirma remisia cancerului. Iar din acel moment vor intra în remisie toate scuzele pe care mi le-am oferit mie însumi, va intra în remisie și liniștea cu care aproape că m-am obișnuit.”

Ca şi în alte confesiuni pe marginea bolii, şi aceasta ajunge inevitabil la întrebări despre semnificaţia vieţii şi a morţii. Amintirile de familie se împletesc cu relatări curente, iar situaţii aparent anodine sunt interpretate în moduri surprinzătoare, astfel încât realizezi că nimic nu este întâmplător şi că lucrurile se leagă, chiar şi peste ani, chiar şi atunci când pare că nimic nu le poate lega. Este, poate, ideea principală de aici, conştientizarea importanţei oricărui „nimic” pe care-l trăim.

Şi-apoi mai e şi cetăţeanul pe care scriitorul îl vede cum trece prin faţa casei sale, strigând la câinii pe care-i ştia prin preajmă. Respectivul urlă la câini, chiar şi când câinii nu sunt acolo, ducând parcă în spinare oglinda lui Stendhal, care reflectă nu drumurile înnoroite, ci frica. Din această perspectivă, o carte despre cum se scrie o carte este o modalitate potrivită de a ţine la distanţă până şi câinii inexistenţi, de a ţine la distanţă până şi frica. Scrii despre boală şi despre frică tocmai pentru a le stăpâni. Ştii că sunt acolo, dar parcă atâta timp cât le îndosariezi, le pomeneşti, le şi ţii sub control. Iar după ce se termină drumul şi ai ieşit din zona de patrulare a câinilor, poţi spune, precum Lucian Dan Teodorovici, la finalul cărţii: „Dar nu ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce gândești contează cu adevărat pe lumea asta”.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017

Cronică publicată în revista Timpul, 14.07.2017.

Carte disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii