„Jurnal scoţian” de Ioan-Florin Florescu

„Jurnal scoţian” de Ioan-Florin Florescu

În vara anului 2011, preotul ortodox Ioan-Florin Florescu pleca în Scoţia sătul de imprevizibilitatea şi haosul din România. Aşadar, nu ne-a părăsit din motive financiare, aşa cum o fac mulţi, care au rate de plătit ori copii de întreţinut, ci din motive de morală.

„De ce plecăm? De lehamite. Nu căutăm pământul unde să curgă lapte şi miere, ci o ţară în care să regăsim aşezarea firească a lucrurilor.”

Plecarea i-a prilejuit o serie de texte, pe care preotul, mai liber decât mulţi dintre cei înregimentaţi, le-a postat după bunul plac pe propriul blog. Public şi la liber, cum ar veni, deschis către orice comentarii, fie ele şi critice. Conştient că „oamenii vor să audă numai ce le place”, el şi-a asumat o poziţionare, deşi francă, de multe ori extrem de riscantă.

Preotul nu s-a ferit să-i răspundă acid unui parlamentar care şi-a permis să trimită un mesaj fără substanţă către românii de pretutindeni (parcă era în Biblie o poruncă referitoare la respectarea conducătorilor) şi nu s-a gândit de două ori când a avut de ales dacă să mintă sau nu la un soi de interviu de angajare, optând să facă fix ce-l avantaja, deşi litera creştină i-ar fi impus contrariul.

Nu doar prin plecare, ci şi prin decizii curente, Ioan-Florin Florescu s-a afirmat ca o persoană vie, sinceră, dezbrăcată de prefacerile lumeşti, cele care le asigură multora imaginea comodă care corespunde aşteptărilor şi care le satisface egoul.

Cu un talent incredibil de povestitor, care l-ar putea impune lesne ca scriitor, dar şi cu un ochi foarte precis la chestiunile de substanţă care merită transmise mai departe, preotul are darul de a suprapune echilibrul şi cumpănirea creştine unei permanente deschideri la nou. Scoţia este pentru el ca o carte pe care o citeşte cu entuziasm, ca un neobosit aventurier, trecut prin multe şi dornic de şi mai multe, convins că toate vin de la Dumnezeu pentru a-l desăvârşi.

Ioan-Florin Florescu, născut în 1970, a fost redactor chiar la editura care avea să-i publice peste ani cartea, Polirom. Cercetător ştiinţific în cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, el a fost unul dintre coordonatorii traducerii „Septuagintei” în limba română (2004-2011), coautor al volumului IX din ediţia critică a „Bibliei de la 1688” şi autor al volumului „În multe chipuri de Scripturi. Studii de traductologie biblică românească” (2015). Pentru a ne completa imaginea despre părintele Florescu, este necesar să mai notăm că, după ce a avut diverse joburi în Scoţia, între care şi cel de „delivery driver” pentru un restaurant indian, el este astăzi angajatul unei companii de poştă şi preot misionar la Edinburgh. În paralel, se ocupă de o ediţie critică a „Tetraevanghelului de la Sibiu” şi scrie articole pentru blogul său, ioanflorin.wordpress.com.

Cartea aceasta, construită din texte publicate iniţial pe blog, este o formă de a reţine, din fuga timpului şi din multitudinea de preocupări, esenţa unei trăiri intense, adeseori pătimaşe, mai ales când vine vorba de raportarea la ţara pe care a părăsit-o. Este în această esenţă şi nostalgia copilăriei, cu locurile şi îndrăgostirile ei, precum şi durerea pierderii unor prieteni. În acelaşi timp, amarul aproape plăcut al unor amintiri (precum cel al unei mese la restaurant alături de mama), ale căror reverberaţii continuă difuz pe planul unei vieţi acum tihnite:

„…ne-am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul”.

Când era copil, preotul de mai târziu a preferat să facă un schimb inedit: să-şi dea bicicleta pentru o lupă. Nimic întâmplător. Peste ani, plecat la mii de kilometri de locurile natale, Ioan-Florin Florescu arde distanţele, privind printr-o lupă a amintirilor, cu ajutorul căreia măreşte şi micşorează, după cum îi stă bine unui povestitor cu har. Uneori, când anumite explicaţii se dovedesc inutile, el face apel la un „feeling” pe care, creştin fiind, îl ştii acolo, deşi imposibil de formulat:

„Credinţa nu este nici raţională, nici iraţională. Nu e nimic de cercetat în ea sub acest aspect, aşa cum nicio cercetare ştiinţifică nu te duce la concluzia că iubeşti pe cineva sau că îţi place Bach. Acesta este domeniul unor încredinţări de care dispune un alt fel de cunoaştere”.

Astfel, fiecare text, mai întâi expus public pe blog, arată ca un semn, un rest de ceva, o piatră ori, ca în „Hänsel şi Gretel”, o firimitură menită să-l ajute pe preot într-o eventuală reconstrucţie a propriului trecut. O (re)cunoaştere a propriului sine, în raport cu deciziile şi reacţiile sale, care par cele ale unui „samurai al creştinismului ortodox”, după cum îl caracterizează pe bunul său prieten, scriitorul Florin Lăzărescu.

Ioan-Florin Florescu, Jurnal scoţian, Editura Polirom, 2017

Cronică publicată în revista Timpul, 31.07.2017.

Carte disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii