„Lucruri nespuse” de Azar Nafisi

„Lucruri nespuse” de Azar Nafisi

Acoperind cu povestea sa nu mai puţin de un secol, între naşterea bunicii sale şi apariţia pe lume a fiicei, Azar Nafisi priveşte nu doar către familia sa, ci şi către ţara care a trăit, în perioada povestită, două revoluţii.

Se ştie că Azar Nafisi este autoarea celebrei cărţi Citind Lolita în Teheran şi că s-a mutat din 1997 în SUA, forţată de politica radicală a regimului islamic. Tatăl ei, Ahmad, a fost primar al Teheranului între 1961 şi 1963, iar mama ei, Nezhat, una dintre primele femei alese în parlamentul iranian.

Situaţia socială bună a familiei sale i-a permis ca în copilărie să ajungă la şcoală în Anglia şi Elveţia. A fost, orice s-ar spune, uşor privilegiată, însă privilegiul a depins mult de context. Tatăl ei, o figură publică respectată, a ajuns să facă închisoare din motive superficiale, iar Azar, cândva profesoară la universitatea din Teheran, a fost îndepărtată pentru că s-a opus regulilor regimului.

Azar a fost de mică o rebelă, din vremurile în care la şcoală a făcut parte dintr-un grup, Diavolii Roşii, care avea ca scop răzbunarea împotriva profesorilor. Acasă, s-a tot apărat împotriva unei mame reci, o nefericită şi o frustrată care nu devenise ce îşi dorise dintotdeauna şi care a plonjat într-o căsnicie lipsită de satisfacţii, după părerea ei, după ce şi-a pierdut prima mare iubire, pe Saifi. Refugiul lui Azar a fost de multe ori tatăl ei, un foarte bun povestitor şi o figură care a ştiut să-şi apropie copila, folosind istoria şi miturile locale.

De altfel, cartea oscilează între figurile dominante ale părinţilor, pe care Azar Nafisi le prezintă în mod complex, nu doar în alb şi negru. De pildă, mama e şi fiinţa crudă care-i refuză un sărut de noapte bună, trimiţând-o pentru asta la eroina ei dintr-o carte, precum şi cea care o însoţeşte timp de 3 luni în prima sa ieşire în Anglia, pentru a-i uşura acomodarea. Tatăl ei este şi fascinantul povestitor, şi autorul unui jurnal tulburător, ţinut în timpul celor patru ani de detenţie, dar şi bărbatul şarmant, care se folosea de ea pentru a-i fi acoperite diversele escapade extraconjugale.

Departe de ţara pe care a părăsit-o, dar care nu i s-a îndepărtat niciodată de inimă, Azar Nafisi a crescut doi copii, un băiat şi o fată, şi a sperat într-o soartă mai bună pentru Iran. Se vede asta nu doar în Citind Lolita în Teheran, carte pe care a scris-o după ce a ajuns în SUA, ci şi aici, când în repetate rânduri îşi justifică textul, parcă pentru a se apăra în faţa familiei care ar putea să nu fie de acord cu tot ce povesteşte ea şi a conaţionalilor care ar putea spune despre ea că a preferat fuga în locul unei lupte directe cu „monstrul”.

„Dar eu nu mai cred că putem păstra tăcerea. Căci, de fapt, nu o facem niciodată. Într-un fel sau altul, prin ceea ce devenim suntem întruchiparea a ceea ce ni s-a întâmplat.”

„Temerile şi emoţiile noastre sunt uneori mai puternice decât pericolul public. Tăinuindu-le, păstrăm puterea lor malefică. Trebuie să fii capabil să descrii ceva dacă doreşti să scapi de el, şi pentru a face asta trebuie să recunoşti că există.”

„…într-un anume fel, această carte este o reacţie împotriva propriului meu cenzor şi inchizitor interior.”

Până la urmă, fiecare luptă cu viaţa, cu trecutul şi cu monştrii lui aşa cum crede că e mai bine. Azar Nafisi o face (şi) în scris, lăsând să iasă la suprafaţă durerea pe care o simte în raport cu trecerea timpului. În ce-i priveşte pe părinţi, buni sau răi, ea regretă că nu i-a ascultat mai mult, că nu a căutat să afle mai multe direct de la ei despre cine şi cum au fost, îndemnându-şi cititorii la mai multă atenţie pentru cei apropiaţi.

„De ce nu le acordăm mai multă atenţie celor pe care îi iubim? De ce nu-i întrebăm mai multe despre fiecare amănunt oricât de mărunt, despre copilăria lor, despre ce simt, ce visează şi, dacă sunt obosiţi sau nu vor să vorbească, de ce nu insistăm? De ce nu păstrăm fiecare fotografie, de ce nu ne luăm notiţe, de ce nu-i întrebăm pe alţii despre ce ştiu, pe cei care au fost acolo înaintea noastră, cei care cunosc lucrurile pe care noi nu le ştim?”

Legând evenimentele din familia ei de cele din istoria recentă a Iranului, Nafisi nu doar că sugerează, ci indică direct influenţa pe care politica o are asupra fiecăruia. Politica şi, implicit, nevoia de a lua poziţie, de a nu privi impasibil către deciziile puterii. Ea dă multe exemple de apropiaţi dispăruţi din pricini mai mult decât nesemnificative şi chiar povesteşte o situaţie în care soţul ei este acuzat de fundamentalişti că nu este atent la vestimentaţia ei (voalul nu îi acoperă complet părul).

„Lucruri

nespuse” (Things I’ve Been Silent About) este foarte bine scrisă și te câștigă de la primele pagini. La final, eşti marcat atât de nostalgia scriitoarei, cât şi de capacitatea ei de a se descoperi pe sine prin intermediul trecutului celor apropiaţi şi prin prisma istoriei ţării pe care, cu sufletul, nu o va părăsi niciodată.

Azar Nafisi, „Lucruri nespuse”, Editura Polirom, 2018, traducere din limba engleză şi note de Sânziana Dragoş, 384 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii