„Străinul” de Albert Camus

„Străinul” de Albert Camus

Meursault, eroul din romanul de debut al lui Albert Camus, îndrăzneşte să nu plângă la înmormântarea mamei sale. De altfel, el nu arată niciun fel de durere nici măcar la priveghi, unde fumează şi bea cafea (cu lapte, după cum se va comenta ulterior, în procesul în care va fi implicat). Vestea morţii mamei sale nu pare să mişte nimic în el, iar imobilitatea aceasta şi lipsa aceasta de reacţie se vor vedea şi ulterior, într-o serie de decizii pe care Meursault pare să le ia lipsit de emoţie şi de remuşcare.

Dincolo de moartea şi înmormântarea mamei, romanul, scris la persoana I, ca o confesiune împărţită în două momente esenţiale, Meursault povesteşte despre relaţia cu o colegă de serviciu, despre vecini – între care unul, Salamano, îşi tot apostrofează câinele – şi despre cum îl ajută pe Raymond, un alt vecin, să-i scrie o epistolă prietenei. Scrisoarea aceasta, privită de Raymond ca o favoare, va deveni o adevărată piatră de moară pentru Meursault, care deşi nu ştie de ce a scris-o (cumva, i s-a părut logic să-l ajute pe vecin) va avea de suferit teribil de pe urma ei.

Din nou, fără să-şi explice cum – deşi prezintă în detaliu momentul – Meursault ajunge să-l împuşte (de cinci ori) pe fratele prietenei lui Raymond, un arab care-l pizmuia pe Raymond după ce acesta îi bătuse sora. Meursault ucide inexplicabil, impulsiv, ajungând să suporte un proces şi aşteptarea tensionată a unei sentinţe, care va veni după o analiză kafkiană a faptelor sale.

“Și-atunci am înțeles că un om care n-a trăit decât o zi ar putea fără grijă petrece o sută de ani în pușcărie. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească.”

Romanul a fost interpretat în multe feluri şi s-a tot spus despre el că este mare tocmai pentru că are multe uşi deschise. Probabil şi din acest motiv a fost ecranizat (doar după moartea scriitorului, care nu era de acord cu asta) şi continuă să impresioneze noii cititori.

„Străinul” este romanul unui sociopat, care nu înţelege reacţia adversă a societăţii la ceea ce lui i se pare ceva normal, natural, dar şi romanul absurdităţii cu care sunt aplicate uneori hotărârile judecătoreşti. M-au impresionat aparenta banalitate şi linişte în care se petrece toată acţiunea, drama pe care o ghiceşti printre rânduri, pe măsură ce Meursault înaintează în confesiune, dar şi umorul deştept şi ironia, pe care, pe măsură ce drama se adânceşte, eroul lui Camus le afişează ca un soi de armă de apărare.

Apoi, dă de gândit transformarea lui Meursault, iniţial apatic şi indiferent, ateu convins, care spre sfârşit ajunge să simtă teama şi este copleşit de posibilitatea unei pedepse devastatoare.

Mi-ar plăcea să citesc şi reinterpretarea algerianului Kamel Daoud, care a scris povestea asta din perspectiva arabului ucis („Cazul Meursault, contraanchetă”, 2013), dar până atunci cred că o să trec mai departe, la cartea a doua din seria de autor Camus (felicitări editurii Polirom pentru iniţiativă!), „Ciuma”.

Albert Camus, „Străinul”, Editura Polirom, 2018, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, 152 de pagini

Carte disponibilă pe libris.ro, elefant.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro, libhumanitas.ro şi pe site-ul editurii Polirom.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii