Fotbalul, o carte despre care nu ştii cum se termină

Fotbalul, o carte despre care nu ştii cum se termină

Barcelona a pierdut la Liverpool, cu 0-4, după ce câştigase „acasă” cu 3-0, şi a ratat ocazia de a se califica în finala Champions League. Eşecul e cu atât mai dureros cu cât genul acesta de „remontada” se petrece al doilea an la rând. În ediţia trecută, Messi & Co. erau eliminaţi de AS Roma, în sferturi de finală, după 4-1 în tur, 0-3 în retur.

O istorie repetată în mod incredibil pentru o echipă care-l include pe cel mai bun fotbalist din toate timpurile, Messi, şi câţiva jucători de excepţie. Totuşi, fotbalul a oferit destule lecţii în urma cărora am înţeles că, uneori, banul şi valoarea individuală cedează în faţa unor noţiuni precum spiritul de echipă ori concentrarea maximă.

Aseară, Barcelona a pierdut cu Liverpool şi şi-a întristat suporterii, care erau mai şocaţi, în tribune, decât jucătorii de pe teren. Nici unii, nici ceilalţi, nu reuşeau să înţeleagă cum se pot primi patru goluri, la acest nivel, fără să marchezi vreunul.

În acest context, un cadru mi s-a părut incredibil şi mi-a amintit de povestea frumoasă a militarilor germani, englezi şi francezi, care, deşi erau inamici, au jucat fotbal cu prilejul Crăciunului, în 1914. Aseară, suporterii lui Liverpool şi cei ai Barcelonei s-au aplaudat reciproc şi, dincolo de spaţiul din tribune, au făcut schimb de fulare, aruncându-le de la unii la alţii, după ce conveneau prin gesturi asupra schimburilor.

După mine, chestiunea asta ţine de un nivel de civilizaţie de care nu ştiu dacă România, ori măcar publicul care încă mai iubeşte fotbalul în ţara asta, se va apropia vreodată. Schimbul acesta de fulare după un 4-0 care a răsturnat un 0-3 îmi spune că mai există un dram de umanitate în lume, mai ales în colţurile unor tribune în care se cântă You’ll Never Walk Alone.

Şi ar mai fi de scris destule despre minunăţia de îmbrăţişări pe care şi le împărţeau entuziasmaţi jucătorii lui Liverpool, pe gazon, după meci. Ori despre acest antrenor care a demonstrat încă de la Mainz că are acel ceva care trebuie să existe în orice manager respectat pentru competenţă: bucuria de a spera. Există o carte excelentă despre Jurgen Klopp, apărută la noi la Editura Publica, pe care am citit-o, dar despre care încă nu am apucat să scriu. O deschid la întâmplare şi găsesc o afirmaţie pe care Klopp o făcea după un sfert de finală din Europa League (14 aprilie 2016), pe care Liverpool, cu el antrenor, l-a jucat împotriva Borussiei Dortmund, fosta sa echipă, şi îl câştiga cu 4-3 (5-4 la general): „Nu pot să explic, pentru că nu există explicaţii logice. Emoţiile au adus victoria în această zi.” E cam ce a spus şi aseară, pentru că acesta este Klopp: munceşte incredibil, iar când vine vremea să-şi asume un merit, crede că reuşita nu se poate explica ori că îi aparţine altcuiva (publicului, jucătorilor, staffului).

Nu am mai scris cam de multă vreme despre fotbal, dar nu am uitat că în felul acesta am intrat în presă, acum vreo 17 ani, dacă socotesc bine. Astfel de poveşti mă stârnesc să revin la vechea dragoste, pe care nu am părăsit-o niciodată, doar că nu am mai scris despre ea. Până la urmă, şi fotbalul, cu minunile lui, e tot o carte despre care nu ştii cum se termină.

Sursa foto: www.90min.com

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *