Cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit de la începutul lui 2019

  •  
  •  
  •  
  •  

Pentru că, de multe ori, trec prea repede de la o carte la alta, iar pauza înseamnă cel mult o zi sau două cât mă gândesc la cronica unei cărţi abia terminate, mi-am spus că nu ar fi rău dacă m-aş uita în urmă, pe ce am citit de la începutul acestui an. Poate că, aşa, cineva va găsi măcar un titlu pe care să şi-l dorească în bibliotecă.

Cum nu am intenţionat un clasament (sau top, cum se cere de la articolele care dau bine la promovarea în mediul online), o să punctez cărţile în ordinea în care le-am citit şi o să scriu câteva cuvinte despre fiecare.

Aşadar, am început anul cu o carte pe care şi acum o consider deosebită, mai ales că a rămas unica biografie de sportiv ori de om din lumea sportului pe care am citit-o în acest an: „Klopp: fotbal în ritm de heavy metal” mi-a plăcut pentru că mi-a completat imaginea pe care o aveam despre antrenorul lui Liverpool. Un tip care trăieşte pentru fotbal şi care ştie să se bucure de acest fenomen unic, bucurie transmisă şi fotbaliştilor de la echipele pe care le-a antrenat. Jurgen Klopp nu a fost un fotbalist uriaş, ci mai degrabă unul serios, aşa cum îi stă bine unuia din Bundesliga, însă educaţia lui, suprapusă sfaturilor primite de-a lungul carierei, a făcut ca antrenorul Klopp să fie extraordinar. Cartea îl surprinde în diverse etape ale formării ca antrenor şi este bine scrisă, cu multe lucruri inedite, şi vă va convinge să vă uitaţi ceva mai mult la fotbal şi în special la meciurile echipei pe care o antrenează acum Klopp, Liverpool.

Din acest an, am început să-mi public cronicile pe site-ul citestema.ro, iar textul despre „Tentaţia de a fi fericit” (Humanitas) a fost printre primele. Romanul lui Lorenzo Marone mi-a rămas în minte pentru amestecul de umor şi seriozitate cu care bătrânul Cesare îşi trăieşte vârsta. Cesare încearcă s-o protejeze pe o vecină mult mai tânără, care este agresată de partener, şi caută să-şi înţeleagă copiii: un băiat homosexual şi o fată pe care o surprinde că-şi înşală soţul.

O altă carte care mi-a plăcut foarte mult a fost „În spatele frontului. Marele Război aşa cum l-am văzut eu. Decembrie 1916 – iunie 1918” de Gerhard Velburg. Cred că este cartea în care am lipit cele mai multe sticky-notes din acest an. Chiar mă abţineam să nu pun semne peste semne la tot felul de pasaje interesante şi, cu toate astea, la sfârşit, cartea era înţesată de bileţele colorate, fiecare orientându-mă către ceva deosebit notat de acest jurist, care a fost pe front, în România, în Primul Război Mondial. Jurnalul lui Velburg este excelent pentru că are un fel de echilibru, i-aş zice nemţesc. Omul este critic şi la adresa pitorescului din România, dar şi în ce îi priveşte pe ai lui, care-i trimit avertismente pentru datorii infime la Fisc, deşi el este pe front. Ca să scurtez, cronica la Velburg este una dintre cele mai dragi mie din acest an şi vă invit să o citiţi.

Mi-a mai plăcut şi „Noduri” de Domenico Starnone, a cărei cronică am numit-o „Povestea unui cuplu cicatrizat”. Romanul acesta este despre ce se întâmplă în cuplu de-a lungul anilor şi despre cum unele secrete se tot păstrează şi se sedimentează, până când apar, ca răni adânci, fix când nu te aştepţi. El pleacă de acasă, iar ea suportă, însă totul are o limită. Vă recomand cartea şi abia aştept şi altceva de la Domenico Starnone, iar acel „altceva” este „Păcăleală”, un titlu publicat tot de Editura Litera, aceeaşi editură care a publicat şi „Noduri”, în una dintre colecţiile mele preferate, „Clasici contemporani”.

Constat că anul acesta am preferat scriitorii italieni, pentru că nu am cum să nu menţionez un titlu: „Splendoare” de Margaret Mazzantini, un roman care spune povestea a doi homosexuali pe care-i uneşte copilăria şi îi desparte maturitatea. Un băiat dintr-o familie bună, Guido, şi băiatul portarului casei în care trăieşte Guido, l-am amintit pe Costantino, se descoperă unul pe altul, deşi mai târziu amândoi îşi duc viaţa lor independentă, „normală” după normele societăţii. Mazzantini a lucrat şi în teatru, şi în cinema, şi în televiziune, iar asta se vede în „Splendoare”, un roman pe care nu ai cum să îl uiţi datorită subiectului, dar şi a felului în care este scris.

Cine nu a auzit de cartea scrisă de fosta Primă Doamnă a Americii, Michelle Obama? Bestseller internaţional, „Povestea mea” spune multe din copilăria şi adolescenţa lui Michelle, dar şi din perioada formării ei profesionale, cum l-a cunoscut pe Barack şi ce a însemnat, după aceea, implicarea în mitinguri electorale. Cartea lui Michelle e surprinzător de bine scrisă şi pare să aibă în spate, dacă nu o echipă, măcar un profesionist în aşa ceva. Ceea ce contează mai puţin. Important e că lui Michelle i-a reuşit o carte care spune multe, deşi nu totul, şi deşi e scrisă dintr-o postură delicată, ştie să ciupească atunci când trebuie (inclusiv pe actualul preşedinte, Donald Trump).

Nu au fost lecturi succesive, „Povestea mea” şi „Frica. Trump la Casa Albă”, însă cele două cărţi se leagă şi se aseamănă, mai ales atunci când vine vorba de complexitatea unei campanii pentru alegerile prezidenţiale. La Bob Woodward am remarcat ochiul fin al jurnalistului experimentat, care nu doar că nu se teme să spună adevăruri şocante, ci chiar are un talent deosebit în a înregistra totul, până şi reacţiile emoţionale ale lui Donald Trump. Portretul preşedintelui american pare unul fidel, aşa cum îl ştim cu toţii din apariţiile media: megalomania şi impulsivitatea sunt două dintre trăsăturile asupra cărora a insistat Woodward.

Am descoperit şi un autor francez în acest an, Édouard Louis, căruia i-am citit mai întâi „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule”, cartea care l-a făcut remarcat în Franţa, mărturia sa legată de felul în care şi-a descoperit homosexualitatea şi cum a plecat de acasă din acest motiv. A apărut apoi şi traducerea următoarei sale cărţi, „O istorie a violenţei”, un titlu de asemenea autobiografic, în care Louis povesteşte şi despică în mai multe fire o seară tragică, în care l-a invitat la el pe un necunoscut, ce avea să se dovedească un hoţ şi un agresor. Ambele cărţi au o tensiune aparte – deşi prima pare să fi fost scrisă mai dintr-o bucată, fără artificii – şi sunt unice în felul lor de a dezvălui intimitatea.

Cam atât. Dacă aveţi vreun titlu să-mi recomandaţi, vă rog să-l notaţi într-un comentariu. Mulţumesc!

Citeşte şi:

2 comentarii la „Cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit de la începutul lui 2019”

  1. Am pus cartea lui Gerhard Velburg pe lista mea de lecturi. Nu sunt mare amator de jurnale, dar tu m-ai convins. Mulțumesc!

    1. Sper să-ţi placă, Dan. Nici eu nu eram pasionat de jurnale, dar ăsta chiar e bun. Bine, eu citesc cu interes cam orice mărturie despre război. Dar o să găseşti şi o scriitură foarte bună, mai ales că Velburg trimitea corespondenţe, care erau publicate în Germania.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *