Ce am învăţat în 10 ani de blogging despre cărţi

Da, s-au făcut 10 ani de blog, ba chiar cred că sunt mai mulţi ani, pentru că înainte de a trece pe platforma wordpress am mai avut un blog pe blogspot. Vremuri apuse, încercări depăşite. De fapt, cred că scriu pe un blog chiar dinainte de a ajunge să scriu, ca angajat, la un ziar, însă asta sigur că e altă poveste care va fi spusă la vremea ei. Dacă va fi. 🙂

Pentru orice fel de blog, ai nevoie de pasiune

10 ani de scris despre cărţi înseamnă imens într-o ţară în care se citeşte foarte puţin. Este descurajant să vezi că, deşi te zbaţi, pare că urli pe o insulă pustie. Ce a ţinut cărbunele aprins în tot acest timp a fost pasiunea. Altfel nu-mi explic cum de am tot scris despre cărţi în acest timp.

Am început să scriu despre cărţi pentru că, deşi citeam multişor, nu aveam cui să-i spun despre asta. Dacă vorbeam cu cineva din cercul meu de apropiaţi, colegi de serviciu ori membri ai familiei, despre vreun scriitor român abia publicat de Polirom (care se lansase puternic pe pista asta în vremurile începuturilor mele ca blogger), vedeam doar nişte ridicări de umeri. Şi mai târziu, vorbind cu colegi din presă, m-am simţit de multe ori prost să văd că ei habar nu aveau de scriitorii români pomeniţi de mine. Îmi era clar că citeam pe o nişă, dar pentru mine era ok şi nu-mi păsa.

Multă vreme, nu m-a băgat nimeni în seamă. Câţiva ani, cât să se adune ceva articole de găsit în căutările google. Apoi, cum era firesc – aşa văd lucrurile acum – unele edituri mi-au trimis propuneri de colaborare, iar altora le-am scris eu, pentru că mi s-a părut ceva normal, la un moment dat, să încerc să primesc cărţi dintr-o anumită sursă pe care o prezentam frecvent.

Pe lângă pasiune, ca blogger, ai nevoie de consecvenţă şi seriozitate

Consecvenţa, faptul că aveam multe articole publicate, corectitudinea gramaticală (cu excepţii de care mă ruşinez şi azi) cred că au contat. Am ajuns, în câţiva ani de blogging, să primesc mult mai multe cărţi decât puteam să citesc. Alegeam după criterii subiective. Eram în raiul cititorilor, însă simţeam şi presiunea unor obligaţii, deşi nu era vorba decât despre ceva de ordin moral. Dar pentru mine moralitatea a fost fundamentală în orice relaţie, aşa că, deşi încercam să mă relaxez şi să citesc după cum îmi pica bine, ştiam că trebuie să mai citesc şi de la altă editură, care-mi trimisese cărţi, că nu era frumos să neglijez nişte oameni… 

Toţi aceşti ani m-au învăţat multe lucruri în raport cu felul de a scrie despre literatură pe un blog, chiar dacă m-au adus într-un moment în care probabil îmi pun mai multe întrebări decât la început.

Ştiu că, dacă eşti serios şi scrii constant, nu se poate să nu fii remarcat. Cei care lucrează în PR-ul editurilor româneşti (mai degrabă cele, pentru că de foarte multe ori este vorba de „ele” în această zonă de PR), dacă sunt serioşi, te vor remarca la un moment dat şi îţi vor propune cărţi despre care să scrii. Acesta este primul nivel al colaborării dintre un blogger de carte şi o editură. Editura trimite cărţi, iar bloggerul scrie. Şi dacă scrie ok, va mai primi. Şi va tot primi, până nu va mai avea unde să-şi aşeze cărţile.

Au şi bloggerii parte de presiune?

Da, există presiune şi aici, în bloggingul literar. Alegi în funcţie de simpatii, de copertă, de primele pagini, dar alegi. Şi nu ai cum să-i mulţumeşti mereu pe toţi cei care ţi-au trimis cărţi şi să mai fii şi cinstit în raport cu cititorii tăi. De altfel, când primeşti cărţi de la edituri, vrei, nu vrei, relaţia ta cu scrisul şi cu publicul tău se complică, în sensul în care îţi va fi mai greu să rămâi obiectiv.

Care sunt limitele tale?

Am ajuns, desigur, să nu pot citi decât o mică parte din cărţile primite. Cu timpul, mi s-a propus să vorbesc la evenimente literare, ca invitat sau moderator. Nicio postură publică nu mi-a fost comodă, deşi vanitatea mă făcea să mă simt bine după evenimente. Ştiam că apariţia publică e bună, că te face şi mai cunoscut. Dar, m-am tot gândit, vreau asta? Nu.

Probabil că acesta a fost motivul pentru care, după ce am construit o echipă la bookhub.ro, primul meu site colectiv despre literatură, am decis să-l cedez altcuiva. Am ştiut că pentru a duce mai departe un astfel de proiect, pentru a-i da o altă anvergură, e nevoie de cineva care vrea să apară, să iasă, să crească. Eu nu am mai vrut asta, în acel moment, cum nu vreau nici acum, deşi am rămas în aceeaşi zonă.

Am învăţat că, în „afacerea” asta, mergi cât de departe vrei. Eşti capabil să faci video? Super. Poţi vorbi în public fără să-ţi înghiţi ideile? Excelent. Eu, unul, am ales să nu, cu unele excepţii, când un PR bun sau un scriitor în care credeam mă convingeau să fac un pas în faţă. Altfel, am ales să rămân la scris şi, mai mult, la citit, atât cât timpul îmi permite.

Nu după mult timp de la predarea site-ului bookhub.ro (pe care l-am ţinut vreun an şi jumătate), mi-a părut rău. Relaţia mea cu editurile (şi, în concret, cu nişte oameni dragi) nu putea fi acoperită doar de un blog pe care publicam la câteva zile o cronică. Îmi doream să le respect preluându-le comunicatele, recomandându-le evenimentele, mergând la şi scriind despre evenimentele pe care le organizau. Mult timp, doar din pasiune. Fără niciun alt câştig în afara cărţilor.

De aceea, de vreun an şi ceva am lansat un alt site, citestema.ro, în care încerc să împac pasiunea pentru cărţi cu o relaţie care se doreşte profesionistă cu un mediu editorial încă amator în multe privinţe. Am, cu multe edituri, o relaţie de respect reciproc pe care nu o pot neglija şi pe care încerc să o onorez deşi nu sunt un robot şi, între timp, viaţa mea de familie a evoluat şi mi s-au întâmplat lucruri. Se vor scrie, se vor povesti, se va lua la cunoştinţă. Poate.

Ca să rezişti, trebuie să şi câştigi sau să-ţi combini profesia cu pasiunea

Cei 10 ani de blogging s-au suprapus pe cei de experienţă ca ziarist, ani în care am cunoscut o gamă largă de personaje, unele chiar mai fascinante decât cele literare. Norocul meu a fost că, în majoritatea timpului, am reuşit să îmbin cele două laturi şi să scriu despre literatură (ori să fac o emisiune radio) şi la locul din care îmi luam salariul (îmi câştigam „pâinea”). Fără această posibilitate, cel mai probabil n-aş mai fi reuşit să citesc şi să scriu la fel de mult sau să cunosc la fel de mulţi scriitori.

Anii de blogging, în care am povestit foarte mult despre scriitorii români, m-au dus şi într-un soi de fundătură în relaţie cu aceştia. Prietenia, din păcate, nu e posibilă pe acest teritoriu, în care unii vorbesc despre alţii, iar tu ajungi să fii la mijloc, încercând să spui că nu te interesează bârfele, ci numai scrisul lor. Şi, până la urmă, nu ai cum să nu fii influenţat. Te gândeşti: sunt atâtea cărţi extraordinare în lumea asta, de ce să pierzi vremea în complicaţii inutile? Aşa că nu mă mai complic: citesc şi în background, fără să mai scriu despre anumite cărţi. Înţeleg că aşa, fără bruma mea de promovare, de cărţile respective se va afla mai puţin, însă am tot scris ani la rând… Ajunge. Passons.

Bloggingul m-a făcut mai ordonat

Una dintre chestiunile importante pentru mine, care mi s-au limpezit odată cu anii, este cea a unei anumite dependenţe de scris: deşi m-am educat să nu mai scriu chiar despre tot ce citesc şi deşi am învăţat şi să renunţ după câteva pagini la o carte care nu-mi place, atunci când nu povestesc despre ce am citit simt că e ceva în neregulă.

Ca să pot scrie mai uşor după ce termin o carte, folosesc multe bileţele colorate şi un carneţel – deşi mă opresc greu din lectură ca să notez vreun citat. Rar citesc cap-coadă o carte fără să marchez ceva. Când las urme, îmi este mult mai uşor să-mi formulez ideile şi să concentrez mesajul despre cartea respectivă.

Ce să extragi din lunga mea poveste

Şi dacă am scris textul acesta confesional în ideea că poate va fi citit şi de cineva care vrea să-şi deschidă un blog (despre cărţi sau nu), şi dacă tot m-am lungit atât, cred că e bine să rezum totul la cel mai important sfat pe care l-aş putea da cuiva în legătură cu subiectul ăsta: apucă-te de blog doar dacă ţi-e clar unde vrei să ajungi cu el. Măcar un obiectiv parţial trebuie să ai în minte. Şi nu uita că trebuie să fii constant cu „munca” ta.

Regulile de aici nu sunt diferite de cele specifice oricărui domeniu în care lucrezi. Se cer tot seriozitate şi consecvenţă. Ceea ce, din păcate, văd tot mai rar nu doar pe site-urile despre cărţi din România.

După 10 ani, au rămas în spate multe. Multe cărţi, dar şi multe conexiuni către care privesc acum cu uşoară nostalgie şi cu ochii la sutele de articole publicate. Însă merg mai departe, aici şi pe citestema.ro.

Citeşte şi:

4 comentarii la „Ce am învăţat în 10 ani de blogging despre cărţi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *