Citesc pentru a mă întoarce în spotul dulce al vieţii mele

  •  
  •  
  •  
  •  

De ce citesc? Asta ar fi întrebarea dinainte de orice, dinainte de a avea blog ori de a cumpăra cărţi peste cărţi, ori de a încerca să le spun şi altora peste ce carte frumoasă am dat.

Mă întreb de multe ori lucrul acesta, dar mai ales atunci când văd că unii parcă habar nu au că există cărţi. Sigur, cei mai mulţi, majoritatea, cei care au ajuns vreodată în băncile unei şcoli, ştiu ce e aceea o carte şi la ce este ea bună. Dar sunt câţiva care parcă, deşi ştiu că există cărţile, le iau în derâdere, ca şi cum cartea te-ar strica, de parcă, citind, ai încerca să te dai deştept. Cărţile, pentru ei, sunt un moft, însă nu şi pentru mine.

Pentru mine, cărţile sunt necesitate. Am nevoie de ele ca să exist aşa cum mă ştiu.

Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”, a scris aşa:

„Poate că nu citim decât ca să ne-ntoarcem la vârsta când mai puteam plânge cu o carte în braţe, atunci, între copilărie şi adolescenţă, în spotul dulce al vieţii noastre.”

Stă în harul unui scriitor uriaş capacitatea de a surprinde în numai câteva cuvinte o mare de gânduri, de a sintetiza o idee mare într-un minim de puncte şi virgule.

De ce citesc? Pentru că altfel nu pot. Cititul îmi ţine vie legătura cu anii copilăriei, în care preferam să uit de teme pentru a mă pierde în colecţia alb-verde pe care editurile Eden şi Pallas o dedicaseră lui Karl May. Sunt acolo anii de citit la lumina lanternei, când nu existau telefoane mobile, ci doar aparate radio mari, la care ascultam dimineaţa cotele apelor Dunării şi pe la nouă o emisiune cu dedicaţii muzicale în care „şlagărele” româneşti erau la modă.

Acela este spotul dulce al vieţii mele. Perioada aceea fulgurantă în care preferam să strâng banii pe care-i primeam pentru a-mi cumpăra de mâncare la şcoală. Îi strângeam pentru că Eden şi Pallas publicau lunar cel puţin o carte de Karl May.

Acela a fost începutul. Prima linie de drog pe care am simţit-o vreodată până în cel mai profund loc al fiinţei mele. Aşa am început să trăiesc şi aşa am continuat, dincolo de şcoli, de examene, de etape din viaţă pe care le trăieşte oricine.  

Citesc pentru că, astfel, mă rup de chestiile care nu-mi plac, de oamenii care nu-mi plac, de evenimentele vieţii curente (sigur, de cele care nu-mi plac).

Citesc din toate motivele pe care le găsiţi pe google în topurile de genul „x motive ca să citeşti”. Dar cel mai important lucru e că… eu, unul, nu am motiv ca să citesc. Chiar nu am. Nu mă forţează nimic să fac lucrul ăsta, nu e ca şi cum mi-ar spune cineva, uite, pilotează avionul ăsta, sau tricotează un fular în alb şi roşu, chestii pe care, între noi fie vorba, habar nu am cum se fac.

Cititul e ceva natural, precum cafeaua în fiecare dimineaţă. Nu mă sufoc dacă nu citesc, însă îmi lipseşte foarte tare dacă o zi-două sar peste genul ăsta de activitate. De aceea cred că sunt dependent de citit, aşa cum alţii sunt dependenţi de ţigări. Doar că fumul meu e amintirea paginilor citite. Şi poate că ideea asta pare cam extravagantă, aşa, însă este ideea unui cititor şi, cu asta, basta.

De ce citesc? Pentru că.

Undeva, în trecutul meu, e un copil care se cere hrănit cu aşa ceva. Nu e vina mea că a devenit dependent de mâncarea asta, nu e ca şi cum aş fi muncit pentru asta, nu. Copilul acela vrea de mâncare cărţi şi am de gând să-i dau cel puţin până se face mare.  


Imagine de Pexels de la Pixabay

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *