Proze pe care nu le uiţi – despre „Tonomatul” de Andrei Panţu

  •  
  •  
  •  
  •  

Este recomandat ca „volum de povestiri fantastice” şi include, dacă am numărat bine, 29 de texte – ceva mai rar la o carte de proză scurtă să găseşti atât de multe povestiri la un loc.

Frumos la cartea lui Andrei Panţu, debut din câte înţeleg (unul construit după ceva cursuri de creative writing), este că fantasticul lui este incitant şi memorabil: cu multe texte rămâi în minte mult timp după ce citeşti cartea, pentru că au o ciudăţenie a lor şi, dincolo de această ciudăţenie, îţi lasă senzaţia că întâmplările povestite nu sunt deloc imposibile.

Este vorba despre coincidenţe stranii, întâlniri neobişnuite, voci narative altfel (inclusiv de animale), toate împletite într-o scriitură parcă niciodată plictisitoare, într-un ritm care te ţine, deşi textele sunt diferite şi, deci, inegale.

Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, ceea ce e şi firesc, până la urmă, iar ce mi-a plăcut mie s-ar putea să nu-i placă altcuiva. Eu, unul, le-am citit în ordinea în care au fost incluse în carte, iar acum, la final, survolându-le, îmi dau seama că în unele Andrei Panţu a vrut mai mult decât a reuşit – cum ar fi în Whisky cu gust potrivit, care e între primele şi una dintre cele mai lungi proze – dar în altele am avut aşa o senzaţie de perfecţiune de n-aş fi schimbat nici măcar o virgulă – Cartea cu două foi, Baladă pentru Apollo, Casa de pe Strada Muzelor şi, mai ales, Fiul risipitor, care, poate şi pentru că e ultimul text, mi s-a părut cel mai bun din carte.

Găseşti şi emoţie şi surpriză în proza aceasta, ultima, cum de altfel se află în mai toate textele lui Andrei Panţu, un scriitor care cred că demonstrează aici un potenţial uriaş. Se simte asta în siguranţa scriiturii, în felul în care Andrei Panţu imprimă textelor sale un ritm în acord cu ceea ce povesteşte.

Suspansul e la el acasă, la fel şi umorul (pentru umor, citiţi mai întâi Sfinţirea casei Porculean), dar şi drama (la capitolul ăsta, cred că am rămas în gând cu textul Şanţul, care mi-a amintit de Ivan Repila şi Băiatul care a furat calul lui Attila).

Una peste alta, cred că Andrei Panţu merită atenţie. Căutaţi cartea şi citiţi măcar textele la care am făcut trimitere. Sunt convins că, până la urmă, le veţi citi pe toate.

Andrei Panţu, „Tonomatul”, Editura Humanitas, 821.135.1 – Scriitori români contemporani, anul publicării: 2019, nr. pagini: 248

Cartea este disponibilă pe libris.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *