Războiul, aşa cum l-am citit în cărţile din 2019

  •  
  •  
  •  
  •  

Anul acesta, mai mult decât oricând, am citit despre război şi despre militarii români. Câteva cărţi, jurnale sau memorii, mi s-au părut surprinzător de bune şi merită citite şi recitite pentru că vorbesc despre o ţară la care, cândva, parcă s-a ţinut mai mult. Deşi unele lucruri chiar nu s-au schimbat în ultimii 100 de ani.

În cartea lui Constantin Bacalbaşa, „Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918”, publicată la Editura Vremea, am citit despre Bucureşti aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.

Mi se pare o lectură necesară pentru cei care vor să vadă faţa acestui oraş şi altfel, aşa cum era el acum 100 de ani, când trupele Puterilor Centrale şi-au luat ce aveau de luat la vreme de război. E o carte din care afli şi cât de buni gospodari erau militari nemţi, dar şi cât de mult au încercat să profite de ocupaţie. Ce m-a şocat la cartea asta a fost să aflu ce făceau bulgarii (violau inclusiv preoţii?, cel puţin aşa scrie Bacalbaşa), dar şi să văd că, în mentalitatea românească, lucrurile au rămas neschimbate, chiar neschimbate. Şi aici nu e vorba numai de oamenii politici, care erau şi atunci traseişti, ci de încercarea românului de rând de a profita de război în interesul personal. Ori poate că nu e neapărat cazul să mă gândesc la români, cât la oameni în general şi la nişte „victime ale războiului”, în sensul că românii în general şi bucureştenii în particular erau, de fapt, nişte captivi. Iar în captivitate fiecare se descurcă după cum îl duce mintea. Doar că, dacă pe vreme de război ai mai închide ochii, chestiunile au rămas atât de bine întipărite, încât şi astăzi sunt fix la fel, deşi au trecut atâţia ani.

Cartea lui Constantin Bacalbaşa e bună şi pentru că, deşi prezintă filmul schimbărilor de pe scena politică, nu cade în supradetaliere şi e destul de echilibrată între ceea ce ar însemna partea de „poveste” şi partea de documentare istorică. Sunt multe detalii care atrag cititorul de azi, multe evenimente care pot funcţiona azi ca fapte diverse.

Despre „Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918” am scris pe citestema.ro.


Cartea lui Nicolae Negrici, „Amintiri din război. 1941/1944”, publicată de Editura Humanitas, are o poveste foarte interesantă în spate. Manuscrisul iniţial a fost pierdut (casa în care era ascuns de Securitate a fost demolată, fără ca autorul să mai apuce să-şi salveze opera), iar Nicolae Negrici, care este tatăl criticului şi istoricului literar Eugen Negici, a rescris din memorie – însă cu un talent extraordinar – o parte din ce izbutise iniţial, ferit de ochii aprigi ai Securităţii. M-a atras la Nicolae Negrici şi faptul că a urmat şcoala militară de la Sibiu, de care mă leagă nişte frumoase amintiri, şi că a fost martor direct al unor evenimente din care nu oricine iese cu mintea întreagă. Sunt în cartea asta câteva scene greu de reprodus chiar şi de industria cinematografică de astăzi, scene care fac parte din realitatea dură a războiului, pe care Nicolae Negrici a avut capacitatea de a le reda cu o emoţie incredibilă. Nimic patetic, doar fapte şi un talent extraordinar de a ţine în echilibru o istorie personală şocantă.

Despre „Amintiri din război. 1941/1944” am scris pe citestema.ro.


Henri Stahl, înainte de a mă fermeca prin intensitatea şi frumuseţea prozelor scurte prinse în volumul „Porumbacu” (Editura Vremea), mi-a trezit interesul prin datele biografice. Nu-l cunoşteam, decât de departe, datorită numelui de familie, însă în cartea asta l-am cunoscut binişor: cu origini germane şi franceze, a fost prieten cu Nicolae Iorga vreo 25 de ani şi a plecat pe front cu unitatea la care-şi satisfăcuse stagiul militar, Regimentul 6 „Mihai Viteazul”. O unitate care, prietenii ştiu de ce, a ţinut mereu la disciplină şi la anumite valori. Eu am ajuns să văd în cel care a lucrat cândva la „Mihai Viteazul” un anumit tipar de om – disciplinat, patriot, cu o rigiditate de specific cazon. Stahl a pus peste aceste trăsături ştiinţa scrisului – nu exagerez deloc, citiţi-i cele 16 proze din „Porumbacu” şi-mi veţi da dreptate. Nu e vorba despre propagandă ori despre vreun filtru manipulator aici. Prozele sunt orientate spre sacrificiul românilor din Primul Război Mondial şi surprind atât angajarea în război, cât şi retragerea către Moldova. Nu lipseşte umorul şi e chiar plăcut să vezi multe portrete realizate din numai câteva tuşe, fie ele şi în cadrul unor scurte dialoguri.

Stahl şi-a publicat textele doar pentru că un ţăran, care-i era şi ordonanţă, i-a salvat viaţa, scoţându-l rănit din linia întâi. Memorabil acel Iordache din Fălăştoaca (Giurgiu), despre care s-ar putea scrie o carte ori măcar un reportaj, dacă vreun ziarist cu spirit şi care nu scrie doar pentru mecanismele Google de căutare s-ar încumeta la o cercetare pe teren.

Despre „Porumbacu” am scris pe citestema.ro.


Pe Gerhard Velburg, autorul memorabilei cărţi „În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu; decembrie 1916 – iunie 1918”, publicată de Editura Humanitas, îl privesc astăzi, prin prisma cărţilor citite în 2019, ca un corespondent al notărilor lui Constantin Bacalbaşa, despre care am amintit la începutul articolului. Velburg, doctor în drept internaţional la Jena, a fost mobilizat ca rezervist şi a ajuns în România, mai exact la Craiova, la sfârşitul lui 1916, fix în perioada de care se ocupă cartea lui Bacalbaşa despre Bucureşti. Interesant la Velburg este că, în jurnalul său, la limita autoficţiunii, sunt şi menţiuni critice la adresa administraţiei germane. Velburg a ştiut să fie ironic, dar şi să nu exagereze cu nimic. Corespondent pentru unele publicaţii din Germania, el avea exerciţiul autocenzurii. Dar jurnalul său are, în părţile necosmetizate, suficiente mărturii despre România din Primul Război Mondial, despre paradoxul de a trăi războiul în fast şi belşug, ca om din administraţie şi nu ca luptător. Impresia despre România a fost pozitivă, dacă e să ne gândim mai mult la ospitalitate şi mai puţin la eficienţă administrativă. Oamenii sunt buni şi harnici, dar ţara pare necondusă, cam asta era părerea lui Velburg, care are în jurnalul său o mulţime de portrere memorabile şi multe secvenţe care ar putea inspira scenarii de film.

Despre „În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu; decembrie 1916 – iunie 1918” am scris pe citestema.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *