Interviu cu criticul literar Bogdan Creţu, după debutul ca prozator: „Nu simt că am schimbat tabăra”

constantinpistea

constantinpistea

„Sunt de aceeași parte a baricadei, acolo unde am fost mereu, de partea literaturii bune”, spune Bogdan Creţu, după ce a publicat, la Editura Polirom, primul său roman: „Cornul inorogului”.

Domnule Bogdan Creţu, sunteţi autorul a nu mai puţin de şapte volume de istorie literară, sunteţi recunoscut şi apreciat ca eseist şi critic literar. Acum, iată, găsim în librării un roman semnat Bogdan Creţu, debutul dumneavoastră în ficţiune. De câţi ani pregătiţi acest moment? Aţi avut ezitări în a vă prezenta lumii (şi) ca romancier?

Cornul inorogului a venit de la sine, nu am hotărât eu că gata, e vremea să scriu un roman. Am scris multe zeci de pagini fără să fiu sigur că mă îndrept spre un roman, fără să am în minte vreun plan. Le-am aruncat (vorba vine, de fapt le-am șters), dar au fost bune pentru că m-au ajutat să mă debarasez de cele mai multe dintre ticurile unui critic literar (nu de toate, din păcate) și pentru că mi-au dat senzația că se poate. Apoi a venit momentul în care am observat că mi-am găsit fraza potrivită, care mă ajută să mă joc, să accelerez, să frânez, să creez acel ritm interior în care mă regăsesc. Cu fraza aia am scormonit apoi într-o poveste cam amestecată, intensă și totodată sordidă, ca mai toate viețile noastre. Nu a durat ani, perioadele în care am ezitat, în care nu am scris, au fost mult mai lungi decât cele în care am scris propriu-zis. Dar și pauzele astea fac parte din scris, atunci acumulez o anumită tensiune de care am nevoie ca să pot scrie. Apoi am început să cuget și să leg lucrurile într-o poveste. Și mi s-a părut straniu că începea să se întrevadă un roman. Nu am avut de gând să-l public, l-am ținut multă vreme ascuns, apoi am îndrăznit să arăt câte un fragment câte unui prieten. Lui Ovidiu Nimigean și lui Cristian Fulaș, în mod sistematic. Fără ei, nu ieșeam la liman. Când mă apropiam de sfârșit, i-am dat și lui Nicolae Breban să citească. Și altor câțiva prieteni, dar numai după ce îmi era limpede că sunt spre capăt. După aceea textul a zăcut câteva luni bune, l-am reluat anul trecut, când eram în carantină. Am rescris, am adăugat scene, am transformat personaje și mai ales am rescris deznodământul. Deci am ezitat mult și bine. Am cochetat chiar cu ideea de a-l publica sub pseudonim. Mi-a fost clar de la o vreme că sunt acolo câteva pagini care mă mulțumesc sau de care măcar nu mă rușinez și că, de vreme ce l-am scris, ăla e, trebuie să mi-l asum așa cum e.

Continuarea interviului, aici: citestema.ro.

Leave a comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Comments