„Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică. Lovitura de graţie” de Marguerite Yourcenar

După trei ani de căsnicie, Alexis îi scrie fostei soţii o lungă scrisoare care se doreşte a fi o explicaţie. El nu caută aprobare, ci înţelegere în timp ce-i dezvăluie lui Monique o latură pe care el însuşi a încercat s-o escamoteze câţiva ani: Alexis este homosexual. A fost aşa dintotdeauna, dar s-a însurat crezând că o căsnicie călduţă îl poate „reeduca”.

„Îmi imaginam uneori că o fată foarte blândă, foarte iubitoare şi foarte gravă va izbuti într-o bună zi să mă facă s-o iubesc.”

Explicându-se, Alexis coboară în timp, amintindu-şi de familia lui şi de tăcerile din copilărie. Nu se râdea în casa lor, dar nici nu se plângea. „Eram doar puţin trişti”, notează Alexis. Ocrotit de femei, adolescentul şi-a descoperit treptat plăcerile, diferite de cele ale altor tineri, şi şi-a construit un fel de a privi lumea în care sufletul şi trupul pot trăi separat. A fost felul său de a-şi ridica ziduri în faţa plăcerilor vinovate.

„Vorbim adesea despre fericirea unui suflet care-ar izbuti să scape în sfârşit de trupul său. Sunt însă clipe când trupul se dezbară de suflet.”

Interesant este că în toată scrisoarea nu găseşti nimic explicit la adresa homosexualităţii. Nu este detaliat niciun act sexual şi nu afli niciun nume ori alt aspect legat de bărbaţii lui Alexis.  Scrisoarea apare până la urmă ca o formă timidă de a transmite o veste proastă. Pare că, deşi se adresează fostei soţii, Alexis scrie pentru sine, ca într-un fel de certificare a unor concluzii pe care nici el n-a vrut şi n-a putut să le accepte mult timp. Şi nu e lent în explicaţii, nu se scaldă în filosofii învăluitoare ca să-i amorţească reacţiile lui Monique, ci pentru că el însuşi n-ar suporta altfel.

„…Cu cât un lucru e mai important, cu atât simţi mai mult nevoia să nu vorbeşti despre el.”

Alexis scrie ca şi cum ar fi în faţa unui duel inutil. Ştie că-i tremură mâinile şi că n-are nicio şansă, ştie că e deja înfrânt, dar îi dă curs pentru că doar aşa se poate închide un capitol: „Nimic nu e mai dulce decât o înfrângere pe care o ştii definitivă”. După care nu va mai vorbi. Va fi doar el, necamuflat.

Tot în cheie confesională e scris şi „Lovitura de graţie”, şi tot despre respingerea femeii este vorba şi în acest microroman, care împrumută mai mult din tehnica povestirii faţă de „Alexis”, care arată mai degrabă ca un eseu extins, cu o puternică amprentă filosofică.

Éric, Sophie şi Conrad sunt cele trei personaje care dau culoare acestei istorii despre dragoste în mai multe feluri: cea exprimată direct de către Sophie pentru Éric (dar neîmpărtăşită), cea abia ghicită dintre Éric şi Conrad (cu o revenire la homosexualitate, tratată la fel de ambiguu, la fel de lipsită de detalii ca şi în „Alexis”) şi cea dintre Sophie şi Conrad, care sunt fraţi, dar şi rivali.

Fondul este războiul civil din 1918, într-un ţinut baltic confuz, în care opoziţia forţelor minimalizeză individul, ce pare un instrument la dispoziţia ordinelor militare. La capătul drumului, întotdeauna tragic, întotdeauna puţin cam trist, cum îşi amintea Alexis familia, este moartea, care funcţionează aici şi ca imbold al scrisului.

Întâmplările din „Lovitura de graţie” sunt narate de Éric şi s-au petrecut în urmă cu 15 ani, deci se poate presupune că tot un fel de reaşezare a imaginii despre sine caută şi Éric.

Dincolo de Alexis şi de Éric, legaţi prin fire evidente, este scriitoarea, Marguerite Yourcenar, care a vorbit în cele două microromane despre sine şi despre dilemele sale.

Marguerite Yourcenar, „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică” (traducere: Petru Creţia) şi „Lovitura de graţie” (traducere: Doina Jela Despois), Editura Humanitas, 2017, 256 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *