Categorii
(mini)cronici

„Extratereştrii. Ce spune ştiinţa despre viaţa în univers” de Jim Al-Khalili

Cea mai plină de nonsens şi cea mai devastatoare concluzie ar fi că suntem chiar singuri şi că am apărut întâmplător, doar noi, doar aici. Iar cea mai entuziasmantă ar fi că nu suntem singuri, ci că există acolo, undeva, o specie care a evoluat asemenea omenirii şi care ne caută cu nişte instrumente care nouă ne sunt astăzi inaccesibile.

Am scris despre carte aici: citestema.ro

Jim Al-Khalili, „Extratereştrii. Ce spune ştiinţa despre viaţa în univers”, Editura Humanitas, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256, traducere din engleză de Tudor Călin Zarojanu


Fotografie reprezentativă de Marat Gilyadzinov pe Unsplash

Categorii
(foto)jurnal

#Eguisheim

Eguisheim este unul dintre cele mai frumoase sătuce din Franţa, nu doar din Alsacia, şi locul care mi-a rămas cel mai aproape de inimă dintre toate cele vizitate recent în acea zonă. Am văzut Colmar, Strasbourg şi alte două-trei sătuce, dar parcă niciuna dintre aceste destinaţii nu m-a fermecat la fel.

E dificil şi, în acelaşi timp, uşor să definesc în ce constă acest farmec. Asta e o noţiune subiectivă şi s-ar putea ca altcuiva să nu-i placă mirosul de igrasie ori de casă veche pe care-l simţi străbătând aleile strâmte ale Eguisheimului. În principiu, sunt doar case – ce-i drept frumos aranjate – şi străzi din piatră cubică. Cum să (nu) te farmece aşa ceva? 🙂 De aici dificultatea misiunii mele.

Dar îmi este şi uşor, pentru că ştiu ce am simţit mergând pe acele străduţe în două zile consecutive, o dată pe seară, pe la 6-7, iar a doua oară, după-amiaza, pe la 3. Am parcat de fiecare dată în acelaşi loc – 3 euro, plată unică, indiferent de timpul petrecut (după 7 seara parcarea era gratis), la foarte mică distanţă de intrarea în zona veche a localităţii, şi mi-a plăcut din start faptul că locul e mai puţin exploatat comercial decât Colmar (despre care am scris aici).

Am regăsit, desigur, clasicele magazinaşe cu suveniruri, biroul de turism, restaurantele funcţionale chiar şi la ceas de pandemie, cu respectarea măsurilor de siguranţă, şi, după cum era de aşteptat, cramele alsaciene, cu tot felul de propuneri ispititoare – sticle de vin la pachete de câte două, patru sau şase, cu preţuri de cele mai multe ori accesibile, dar uneori şi foarte mari.

E clar şi în Eguisheim, ca şi în alte sătuce din jurul Colmarului, că turismul promovat pe internet aduce oameni din toate colţurile lumii în aceste locuri superbe, pe care trecerea timpului pare să le fi ocolit. Însă turiştii sunt liniştiţi, cu ochii mai mult pe sus, minunându-se de frumuseţea şi armonia caselor în culori vesele, iar aglomeraţia nu e în niciun caz cea din Colmar. Peste tot sunt flori şi priveliştea care ţi se deschide la orice colţ de stradă este memorabilă.

Ce puteţi face în Eguisheim? Păi, în afară de a vă plimba pe străduţe, a gusta faimoasele Tartes Flambees – al căror preţ e între 8.50 şi 13 euro, şi a umple telefonul cu fotografii, aveţi ocazia de a vedea biserica Saints-Pierre-et-Paul…

…sau de a ajunge în numai câteva minute cu maşina la Les Trois Châteaux, trei turnuri ridicate începând cu secolul XI, pe culmile de lângă Eguisheim, unde aveţi parte de o panoramă de neuitat a regiunii.

Despre vin, într-un text viitor, pentru că nu am cumpărat din Eguisheim, ci din Ribeauvillé. Unde, de altfel, am şi degustat. Ceea ce vă recomand şi dumneavoastră. 😊

Categorii
(mini)cronici

„Inimă de arici” de Massimo Vacchetta

În „Inimă de arici”, Massimo Vacchetta continuă să povestească despre aceste fiinţe mici şi drăgălaşe care i-au schimbat viaţa. Dacă în cartea precedentă, „25 de grame de fericire”, am făcut cunoştinţă cu acest doctor veterinar care s-a reorientat către îngrijirea aricilor şi am rămas uimit de cât de puternic şi emoţionant era mesajul său, acum am fost realmente încântat să constat că, deşi timpul a trecut, pasiunea lui Vacchetta pentru arici nu s-a atenuat. Dimpotrivă.

Cronica mea, aici: citestema.ro

Fotografie reprezentativă de Guillaume de Germain pe Unsplash

Massimo Vacchetta, „Inimă de arici”, Editura Polirom, colecţia Junior, traducere din limba italiană de Anamaria Gebăilă, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256

Categorii
(mini)cronici

„The Four” de Scott Galloway

Galloway crede că trăim nişte vremuri în care e mai greu să faci primul milion decât să strângi primul miliard. Şi spune asta analizându-i pe cei Patru Călăreţi – după cum sunt supranumite cele patru mari companii –, disecând modul în care au crescut şi felul agresiv în care se extind. După el, niciuna dintre aceste firme nu a fost şi nu este cinstită sută la sută, însă cei care le conduc au învăţat mai repede ca alţii o lecţie elementară: eşecul. Fără a căuta neapărat o comparaţie – ca antreprenor, Galloway joacă la cu totul alt nivel – autorul se dă ca exemplu şi recunoaşte că, la rândul său, a eşuat de nenumărate ori şi în multe feluri până când unele dintre firmele sale au cunoscut un oarecare succes.

Cronica mea, aici: citestema.ro

Scott Galloway, „The Four”, Editura Publica, anul publicării: 2018, nr. pagini: 352, traducere din engleză de Monica Lungu

Categorii
(foto)jurnal

#Colmar

Am avut noroc cu parcarea în Colmar. Pentru prima dată acolo şi fără să cunosc străzile, ba chiar şi fără să folosesc Google Maps ori altă aplicaţie de orientare, m-am lăsat condus de indicatoare.

Ştiam că „Mica Veneţie”, aşa cum e denumită o parte din celebra zonă turistică, e aproape de centrul vechi, şi având acest reper în minte, am înaintat uşor, inclusiv pe străduţe cu sens unic, şi nu m-am oprit decât lângă o catedrală, despre care aveam să aflu câteva minute mai târziu că se numeşte St. Martin. Am ales acel loc pentru că fix când am ajuns acolo, am văzut semnul de parcare şi deşi mă aşteptam să fie cu plată – erau foarte mulţi turişti în jur – am zis să încerc. Nu aveam de gând să stau foarte mult, ci numai să mă plimb puţin pe jos, să fotografiez căsuţele alsaciene, eventual să intru în vreun magazin, poate chiar într-o librărie, şi neapărat să ajung la Mica Veneţie. Nu mă aşteptam ca tot acest traseu să dureze mai mult de trei-patru ore. Ei, şi fix când am văzut semnul de parcare, o maşină pleca. Am intrat imediat în locul ei şi-am ieşit să văd cum se plăteşte.

Église Saint-Martin

De obicei, în sătucele de prin jur, poţi găsi parcare ieftină, 3-4 euro pentru 3 ore cel puţin (în Eguisheim, de pildă, am plătit 3 euro pentru toată ziua), dar fiind vorba despre Colmar, al treilea oraş ca mărime din Alsacia, după Strasbourg şi Mulhouse, am presupus că nu scap fără vreo 10 euro pentru 2-3 ore. De unde?! Ca să scurtez povestea, pentru că nu parcarea este esenţială în locul acesta frumos, nimic nu te ajuta să înţelegi cât costă să stai acolo, în afara unui aparat de taxare, care zicea – ciudat – că nu costă nimic dacă stai maximum 3 ore. Ca să fiu sigur – nu-mi amintesc vreun alt loc turistic aglomerat în care să fi parcat gratis – mi-am instalat o aplicaţie recomandată de acelaşi aparat.

Easy Park nu a costat nimic, iar înregistrarea a fost superrapidă – am reuşit asta cât, lângă mine, un cuplu de italieni se întreba acelaşi lucru, dacă e chiar gratis şi cum să facă să se asigure. Dacă aş fi depăşit cele 3 ore gratuite, mi-ar fi fost extraşi nişte cenţi de pe cardul pe care l-am înregistrat în aplicaţie (dar nu am depăşit 😊 ). Altă chestie interesantă: aparatul nu dădea nicio chitanţă, deci nu trebuia să afişez nimic pe bordul maşinii. Scria acolo că maşina ta este verificată online de cel care vrea să vadă dacă ai plătit. Aşadar, totul pe net şi gratis, în limita celor trei ore. Că n-am fost păcălit, pot confirma acum – nici un eurocent nu mi-a fost extras de pe cardul Revolut, deşi a trecut o săptămână de când am plecat din Colmar.

Église Saint-Martin fotografiată de pe Rue de l’Église

Ei bine, noroc cu parcarea, dar noroc şi cu vremea. Am prins o zi frumoasă, de toamnă cu soare blând şi cu numai câţiva nori, al căror rol parcă era să-i protejeze pe trecători de căldură.

Place de l’Ancienne Douane şi Fântâna Schwendi de Frédéric-Auguste Bartholdi, construită în 1898 în memoria lui Lazarus von Schwendi (1522-1583), diplomat, om politic și general german, despre care se spune că a organizat fortificarea oraşului Satu Mare în stil italian.

Ce mi-a plăcut în Colmar? Cred că în primul rând căsuţele, aranjate ca peste tot în Alsacia, în culori vesele şi foarte frumos asortate cu tot ce vezi în jur: florile de pe balustrade ori de la balcoane, străzile din piatră cubică ori lacătele de pe unele podeţuri, vitrinele strălucitoare care te îmbie să te rupi de la traseul turistic. Totul pare un întreg frumos gândit şi pus în operă cu eleganţă şi fineţe.

Apoi, cred că pur şi simplu atmosfera e cea care mi-a rămas în minte: deşi populate, uneori chiar foarte aglomerate, străzile din Colmar păstrează o anumită decenţă a turismului. Vezi peste tot smartphone-uri orientate în toate direcţiile, dar nu resimţi agitaţia aleilor comerciale din oraşele mari. Poate şi din cauza pandemiei, turiştii respectau distanţa, iar mulţi dintre ei păstrau măştile pe faţă şi când ieşeau pe alei (poate ca să nu le tot dea jos şi să le pună la loc atunci când intrau în numeroasele magazine de suveniruri).

Şi dacă tot am amintit de suveniruri şi de magazinele dedicate acestora, aş puncta şi unicul aspect negativ al vizitei: accentul comercial al locului. Sigur, căsuţele sunt frumoase şi respectă tonalitatea locului, străzile au acel „ceva” aparte datorită pietrelor cubice, magazinele strălucesc şi cu greu reuşeşti să nu intri după nişte caramele sau să nu te opreşti la vreun restaurant pentru o tarte flambeé, dar parcă toate astea sunt prea dese şi, de multe ori, prea puţin locale. Toate brandurile cunoscute din malluri sunt acolo şi chiar şi magazinele de suveniruri par dirijate de aceeaşi mână invizibilă care spune o singură poveste.

Iar când ajungi să vezi „Mica Veneţie” – în ciuda frumuseţii locului – chiar te gândeşti dacă asta e tot. Râul Lauch curge liniştit în canalul său, dar parcă a aduce Veneţia în acest context e puţin cam mult. Florile colorate şi lumina soarelui pe casele ca de turtă dulce fac toată magia, nicidecum râul. Totuşi, lumea pare mulţumită, terasele sunt pline în pofida pandemiei şi comerţul merge mai departe.

„Mica Veneţie”

Am vizitat şi o librărie chiar de lângă locul de parcare, cu subsol şi etaj, cu tot ce este nou la editurile franceze, cu ziare, reviste şi tot ce şi-ar putea dori un rezident sau un trecător. Cărţi aşezate pe colecţii – Doamne, cât de mult îmi place colecţia Le Livres de Poche, un fel de Polirom Top 10 + – şi senzaţia că găseşti orice, chiar orice…

Ei, dar am ajuns şi într-o piaţă din Colmarul vechi, de fapt o hală foarte curată şi cam cu de toate. Faţă de tiparul pieţelor româneşti, mi-au atras atenţia chioşcurile de unde puteai cumpăra o băutură răcoritoare sau o cafea.

Piaţă din Colmar
În piaţa din Colmar, un colţ de rai pentru gurmanzi
…dar şi unul pentru pasionaţii de bere

Colmar e un loc de văzut, un orăşel care ştie să facă marketing şi să-şi promoveze zona veche, însă dacă ar fi să aleg doar un punct din Alsacia, din cele relativ puţine pe care am reuşit să le văd, aş indica un sătuc de lângă Colmar, despre care voi scrie în zilele următoare. Colmar e bun pentru Instagram şi selfie-uri, dar pentru suflet eu aş alege orice sătuc de lângă.

Categorii
(mini)cronici

„Fiecare cu povestea lui” de Jean-Paul Dubois

Poate că nu aş fi început romanul „Fiecare cu povestea lui” dacă nu aş fi aflat despre Jean-Paul Dubois că, jurnalist fiind, şi-a început cariera scriind cronici sportive. Sigur, născut în 1950, Dubois a avut tot timpul să sară de la aceste aparent futile cronici către nişte domenii ceva mai „pretenţioase” precum justiţia şi cinematografia, dar acest detaliu m-a atras în felul lui enigmatic, aşa cum orice alegere pe care o facem îşi găseşte un racord, cât de subţire, în trecutul nostru personal.

Cronica mea, aici: citestema.ro.

Jean-Paul Dubois, „Fiecare cu povestea lui”, Editura Litera, anul publicării: 2020, traducere din limba franceză şi note de Andreea Năstase, nr. pagini: 256

Categorii
(foto)jurnal

#Neuf-Brisach

Neuf-Brisach este considerată cetatea Regelui Soare, pentru că a fost ridicată în timpul şi la iniţiativa lui Ludovic al XIV-lea (1699).

Arhitectura orăşelului populat astăzi de aproximativ 2.000 de cetăţeni şi situat în estul Franţei, imediat ce treci graniţa dinspre Germania, este unică în Europa şi probabil şi în lume, cele 48 de corpuri de clădiri fiind încadrate într-un octogon, ale cărui străzi interioare se intersectează asemenea unui grilaj.

Despre cel care a avut ideea unei astfel de aşezări se spune că a fost cel mai important inginer militar al vremurilor sale: Vauban (mai exact marchizul de Vauban – Sebastien le Prestre).

Un “rinocer” străjuieşte fortificaţiile de la una dintre ieşirile din Neuf-Brisach.

Orăşelul s-a afirmat în timp drept capodopera lui Vauban şi a primit statutul de patrimoniu mondial UNESCO. Fortificaţiile sale dotate cu balustrade, străduţele care se intersectează la tot pasul şi ieşirile cochete către Colmar şi Strasbourg (asemenea unor puncte de intrare/ieşire dintr-o cetate) îi dau un aer medieval şi relaxant.

Aici se pare că a fost încartiruit pentru o perioadă tatăl scriitorului Victor Hugo, general în armata imperială.

Marele atu al acestei micuţe localităţi este apropierea de mult mai cunoscuta Colmar (la circa 17 minute), dar şi de Strasbourg (aproximativ o oră de condus). Nu mai vorbesc de posibilitatea de a pleca din Neuf-Brisach către faimoasele sătuce din Alsacia, pe care orice turist şi-ar dori să le vadă măcar o dată în viaţă.

Şoseaua de la Neuf-Brisach la Colmar ori Riquewihr, Ribeauvillé sau Eguisheim îi oferă trecătorului şansa de a vedea dealurile Alsaciei acoperite de covoarele de viţă de vie. Iar cine are răbdarea şi plăcerea de a urca până la unul dintre numeroasele castele din zonă va înţelege de ce odată ajuns în Alsacia, orice turist îşi va dori să se întoarcă acolo.   

Şi fiindcă a venit vorba de atuuri, aş mai zice unul: Neuf-Brisach este foarte aproape de graniţa cu Germania, unde călătorul va descoperi surprins că există Breisach, o localitate de vreo şapte ori mai mare decât Neuf-Brisach. Între ele, Rinul. Posibilităţile de călătorie şi de petrecere a timpului liber sunt extrem de multe. Desigur, cel mai uşor şi mai plăcut ar fi să ajungeţi acolo cu maşina, pentru a explora mai în tihnă împrejurimile.

Categorii
(mini)cronici

„Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizachi

Un roman pe alocuri trist şi nostalgic, dar care nu te lasă cu un gust amar, „Jurnalul unui bătrân nebun”, publicat la Editura Polirom în 2016, în traducerea din limba japoneză şi note de Magda Ciubăncan, redă povestea lui Utsugi, un bătrân de 70 de ani.

Afectat de câteva probleme de sănătate specifice vârstei, Utsugi se îndrăgosteşte de nora sa, Satsuko, fostă dansatoare. Utsugi este şi autoironic, şi amuzant, nu mai vede chiar bine şi scrie ca să-i treacă timpul mai uşor. Ciudat, Satsuko îi încurajează obsesia, dar are motivele ei: o dată, ca să obţină o bijuterie foarte scumpă, a doua oară, ca să-l folosească pe bătrân drept paravan pentru o altă aventură extraconjugală.

Jurnalul lui Utsugi se pierde uneori în detalii care nu contează în context, dar face tocmai prin aceste detalii o imagine bună pentru Japonia anilor respectivi (romanul a apărut în 1962). Iar dincolo de această imagine şi de şocul celor petrecute între Utsugi şi Satsuko, te face curios să afli cum se termină totul: moare bătrânul, „aventura” celor doi este cumva dezvăluită familiei, se întâmplă, totuşi, ceva cu oricare dintre cei doi care par să cedeze puţin câte puţin acestei aventuri bolnave?

Junichiro Tanizachi, „Jurnalul unui bătrân nebun”, Editura Polirom, anul publicării: 2016, traducerea din limba japoneză şi note de Magda Ciubăncan

Categorii
(mini)cronici

„Primăvara” de Karl Ove Knausgard

Dacă primele două cărţi din cvartetul AnotimpuriToamna şi Iarna – au fost scrise ca nişte colecţii de texte stârnite de cuvinte-cheie, texte dedicate fiicei încă nenăscute a scriitorului, cea de-a treia carte, Primăvara, înregistrează o schimbare de registru şi propune o naraţiune în trei părţi, care aminteşte de celebrul ciclu Lupta mea.

Cronica mea, aici: citestema.ro.

Karl Ove Knausgard, „Primăvara”, Editura Litera, anul publicării: 2020, traducere din limba engleză de Justina Bandol, ilustraţii de Anna Bjerger, nr. pagini: 256

Categorii
(mini)cronici

# despre Paolo Giordano, în Suplimentul de cultură

Eu unul am început să-l citesc pe Giordano cu În vremea contaminării, deși titlul romanului său de debut îmi era familiar. L-am tot amânat, însă apoi a venit clipa în care am ajuns să regret că l-am tot împins în timp. Singurătatea numerelor prime își merită renumele din mai multe motive, pe care voi încerca să le punctez aici.

Am fost surprins de cât de le­jer poate fi citit romanul de debut al lui Paolo Giordano. Mă aștep­tam să ridice o serie de dificultăți de interpretare, subtilități sau chestiuni greu de așezat în context, mai ales ținând cont de faptul că este un volum premiat. Dar m-am înșelat. Ce am găsit în el a fost cu totul altceva: am fost impresionat de ritmul frazelor și de modul aproape matematic în care acesta corespunde poveștii. Un ritm intern urmat ca o umbră de unul extern.

Textul meu integral poate fi citit aici: suplimentuldecultura.ro