Categorii
(foto)jurnal

Acasă la „Regele Nebun” – #Linderhof

Parcul şi palatul Linderhof sunt proiecte ale unui rege interesant, dacă nu chiar ciudăţel, Ludwig al II-lea (sau Ludovic al II-lea, cunoscut drept „Regele Nebun”), care a condus Bavaria 22 de ani, timp în care muzica în regiune a fost extrem de bine promovată – Munchen ajunsese capitala europeană a muzicii, iar Richard Wagner unul dintre apropiaţii săi.

Proclamat rege la numai 18 ani (la moartea tatălui), Ludwig al II-lea avea să spună că politica şi chestiunile administrative l-au rupt prea devreme din lumea cărţilor. De altfel, el avea să rămână mereu ataşat de cultură şi de artă, un bărbat cam visător şi cum ar veni prea poet pentru cerinţele unui post atât de înalt. Dar asta nu l-a împiedicat pe Paul Verlaine să-l caracterizeze pe Ludwig al II-lea drept „singurul rege adevărat al acestui secol” – poate datorită pasiunii pentru poezie. Totuşi, pentru o bună imagine despre „personaj”, trebuie spus că Ludwig a lăsat o gaură imensă în bugetul regiunii încercând să-şi susţină proiectele şi apanajul, o gaură acoperită de guvernul local în câteva decenii.

Bustul regelui, la intrarea în parcul Linderhof

Ajuns pe tron în 1864, Ludwig a avut câteva proiecte ambiţioase, dar numai Linderhof, unde a locuit aproximativ opt ani, a fost finalizat în timpul vieţii lui. Este proiectul său de suflet, iar plimbându-te pe domeniu îţi poţi imagina cu uşurinţă de câtă linişte şi pace avea parte regele acolo.

Valea Graswang şi localităţile Ettal şi Oberammergau (unde este şi o şcoală NATO) sunt coordonatele importante de aici, la aproximativ 90 de kilometri sud de Munchen, în umbra Alpilor.

Este o bucurie pentru ochi şi pentru inimă să stai măcar câteva minute în parcul Linderhof, unul în care ţi se permite să mergi doar pe alei şi nu ai voie să calci pe iarbă. (Pont: dacă ajungi acolo cu maşina personală, ar fi bine să ai monede, pentru că parcarea nu funcţionează cu bancnote sau card; 2 euro/24 de ore, dar dacă nu-i ai, rişti o amendă)

Vedere către partea de nord a palatului

O fântână arteziană proiectează la zeci de metri înălţime un curent de apă spectaculos, la fiecare 30 de minute, iar după ce urci dincolo de „Fântâna Naiadelor” şi treci de bustul reginei Maria Antoaneta a Franţei, ai parte de o privelişte incredibilă, de care Ludwig al II-lea trebuie să se fi bucurat adeseori – sigur a ţinut mult la locul acesta, unii cronicari menţionând că el cam uita să ajungă la „birou”, adică la Munchen, ca să-şi vadă de treburile administrative.

Bustul reginei Maria Antoaneta a Franței

Pentru parcul Linderhof, Ludwig al II-lea s-a bucurat de creativitatea lui Carl von Effner, un grădinar dintr-o familie cu tradiţie în acest domeniu, care-şi dovedise priceperea în proiecte realizate la Viena, Potsdam, Geneva şi Paris. La Linderhof, von Effner a făcut un plan care corespundea parcului Versailles, la dimensiuni mult reduse, şi a îmbinat elemente specifice Barocului şi Renaşterii cu stilul grădinilor englezeşti. Şi palatul propriu-zis este inspirat de Versailles, arhitectul curţii Georg Dollmann fiind cel responsabil de lucrări.

Domeniul este deosebit, foarte atent întreţinut şi este de vizitat repetat, mai ales că are câteva puncte de interes pe care să le studiezi mai atent: cabana de vânătoare a tatălui lui Ludwig, Maximilian al II-lea (reconstruită la vreo 200 de metri de cea originală, în timpul lui Ludwig), coliba lui Hunding, sihăstria lui Gurnemaz (ambele inspirate din operele lui Wagner), chioşcul maur şi casa marocană, repere care demonstrează deschiderea culturală a acestui rege „altfel” – se spune că prefera să meargă desculţ pe aleile de la Linderhof, că era treaz noaptea, când citea foarte mult, şi dormea ziua, dar şi că ar fi avut o casă într-un copac (un tei de 300 de ani) de la Linderhof, în care îi plăcea să ia „micul dejun” seara.

Legende multe legate de acest loc care merită (re)vizitat şi pentru a intra în camerele castelului, fiecare cu povestea ei. Când am vizitat parcul, castelul era închis din cauza pandemiei, dar şi pentru că aveau loc unele lucrări de amenajare în jurul castelului. Sigur o să mă întorc acolo, mai ales pentru a vedea sala oglinzilor, unde Ludwig stătea nopţile să citească la lumina lumânărilor. Şi îmi propun să ajung şi la alt palat, Berg, ultima lui „casă”. Ludwig al II-lea a murit, la vârsta de 40 de ani, în condiţii suspecte (o variantă ar fi sinuciderea în lacul din apropiere de Berg, Starnberg).

Râul Linder curge în apropierea palatului
Categorii
interviuri

# cu Tatiana Niculescu, despre Nae Ionescu

Editura Humanitas a publicat o nouă biografie scrisă de Tatiana Niculescu. Pe un ton echilibrat, având la bază numeroase surse documentare, scriitoarea a spus povestea vieţii unei personalităţi controversate şi contradictorii: Nae Ionescu. Am citit-o cu mare curiozitate, de unde şi micile mele nelămuriri.

Interviul poate fi citit aici: citestema.ro.

Categorii
(mini)cronici

„Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” de Tatiana Niculescu

Ce personalitate uriaşă în spatele unui nume atât de banal! De altfel, Nae Ionescu şi-a publicat la început articolele sub pseudonim din cauza acestui complex (de pildă, în „Noua revistă română” semna drept Mihai Tonca)… Tatiana Niculescu a ajuns firesc la Nae Ionescu după ce a scris biografii despre Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Regele Mihai sau Corneliu Zelea Codreanu şi a reuşit să surprindă contradicţiile care au făcut parte din viaţa acestui profesor de filosofie născut la Brăila, care a devenit maestrul unor mari gânditori precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Multe lucruri m-au surprins la Nae Ionescu şi o să spun numai câteva aici: că a învăţat foarte repede şi bine limba germană, că a scandalizat atât de puternic conducerea Bisericii Ortodoxe Române, încât patriarhul Miron Cristea a cerut să fie pictat în locul diavolului pe zidul unei biserici, că a scris foarte mult despre religie, dar şi-a înşelat soţia (deh, alte vremuri, alte prinţipuri), şi nu în ultimul rând faptul că avea o capacitate uluitoare de a fascina. Mircea Vulcănescu a scris aşa: „Omul acesta atât de atrăgător îşi înzecea puterea de seducţie prin aerul sec cu care ştia să te respingă”. Nae Ionescu mi s-a părut impresionant şi atunci când umplea singur mai multe rubrici din „Cuvântul”, semnând cu pseudonime diferite, şi în multe alte situaţii, inclusiv în relaţia cu Regele Carol al II-lea sau cu legionarii, care avea, până la urmă, să-i fie fatală.

Categorii
(mini)cronici

“Lifespan” de David A. Sinclair

NMN, resveratrol şi metformină – da, ştiu, sunt termeni necunoscuţi acum, însă nu vor mai fi după ce veţi citi „Lifespan” – sunt chestiile pe care le ia zilnic Dr. David Sinclair ca să-şi prelungească viaţa. Şi ar mai fi: vitamina D, vitamina K2 și aspirină (doze clar stabilite, le veţi găsi în carte). Apoi, şi-a redus consumul de zahăr, pâine şi paste, uneori sare câte o masă, mai ales pe cea de prânz, îşi face des analizele de sânge, aleargă şi ridică greutăţi, nu fumează, evită expunerea excesivă la ultraviolete, razele X și scanările CT, şi ţine cât se poate de răcoare în jurul său. Sinclair e printre primii 100 de oameni ca influenţă, conform revistei Time, iar cartea asta, ca idee principală, mizează pe faptul că îmbătrânirea este o boală. Bazându-se pe cercetări ştiinţifice pe care le-a făcut împreună cu colegii săi, David Sinclair este foarte optimist în legătură cu creşterea speranţei de viaţă. Nu, planeta nu se va suprapopula – se pare că deşi populaţia globală a crescut numeric în ultimele decenii, ritmul nu se va păstra din varii motive (găsiţi totul în carte). „Lifespan” este şi o propagandă pentru cercetare şi, când mizează pe ideea că îmbătrânirea este o boală, caută să convingă liderii mondiali să acorde prin bugetele fiecărei ţări mai mulţi bani pentru cercetarea specializată şi să suporte, ca decontare, medicamentele dovedite că ajută la prelungirea unei vieţi sănătoase. Sunt cifre şi date clare care conving că David Sinclair are dreptate. Se prea poate să vedem, pe durata vieţii noastre, cum unii ating lejer vârsta de 120 de ani. Copiii noştri îi vor cunoaşte pe cei de 150 de ani.

Categorii
interviuri

# cu Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, despre scris, viaţa în doi şi cărţile lor de la Polirom

Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski au publicat recent cărţi în colecţia EgoProză a Editurii Polirom. Un pretext foarte bun pentru a afla câte ceva despre cum şi când scriu, fără să ocolesc un detaliu: cei doi scriitori sunt şi colegi de viaţă.

Puteţi citi interviul aici: citestema.ro.