Editura Humanitas va publica în curând un nou roman în colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani: Câinele iubirii de Sebastian Sifft. Aici aveţi ocazia să citiţi un fragment în avanpremieră şi să vedeţi cum arată scrisul de mână al autorului.

 

Despre carte

Câinele iubirii este o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un Călărași comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.

 

Despre scriitor

Sebastian Sifft (n. 1977) a debutat în anul 2004, cu volumul de poezii Smintirea. A primit Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu (2005). Ulterior s-a stabilit la Bruxelles. Anul trecut a publicat un volum de poezie, dadi, la Editura Nemira (colecția Vorpal). Romanul Câinele iubirii va apărea în curând la Editura Humanitas.

 

Fragment

DIMINEAȚA O PRIVEAM. Avea întotdeauna un machiaj discret. Buzele i se plimbau încet pe batonul de ruj. Printre pleoapele mele întredeschise, Ana părea o ființă slabă și palidă care umbla prin casă, în vârful picioarelor, pregătindu-se să meargă la serviciu. Lumea mea era pe-atunci un inventar infinit, un caleidoscop care se rotea și nu se oprea niciodată. Lumea mea era o călătorie în dulapul perfect aranjat al Anei: ciorapii transparenți, bluzele sobre sau pestrițe, fustele, rochiile, pantalonii, alendeloanele, căciulile, mai ales căciula aceea sidefie, din blană de vulpe polară, cu care a venit într-o după-amiază acasă, iar tatăl meu și-a trecut scurt vârfurile degetelelor prin puful ei și, mimând o tandrețe oarecare, a spus „ooof-ce-căcat!“, și-a pus-o pe cap, i-a întors spatele și s-a lăsat, greu, în fotoliu, pentru că gluma tocmai se terminase, și el era cel care o terminase.

Priveam uneori pantofii Anei, nu multe perechi, toate negre, și cizmele care iarna îi acopereau piciorul până la genunchi, trecute pe sub fusta de fetru bleumarin pe care o adora și o asorta întotdeauna cu o cămașă albă, cu revere lungi, brodate cu flori dintr-o ață lucioasă, strălucitoare. Deasupra și-a pus deja paltonul crem, al cărui cordon l-a înfășurat de două ori de-a lungul taliei și l-a legat cu un nod în partea stângă, puțin peste coapsă, iar în timp ce străbate coridorul lung care leagă cele trei camere ale apartamentului, și se îndreaptă către bucătărie, s-a gândit că o va înțepa inima, însă a dat din mână, și-atunci și gândul, și inima au dispărut. În sufragerie, tataurul își lustruia cizmele-lui, înalte și negre, din piele de porc. Purta în ziua aceea pantalonii gri închis, strânși la glezne, bufanți, cu o vipușcă roșie, subțire, pe laterală, care-l făceau uneori să semene cu un clovn. Își băgase o mână până la cot în cizmă și, din când în când, horcăia și trăgea adânc din gât, apoi scuipa pe bombeu. În mâna cealaltă ținea o bucată de cârpă catifelată pe care, cu mișcări circulare, o folosea ca să curețe pielea zbârcită. Când a trecut pe lângă el, Ana i-a amintit, fără să îl privească, șoptind doar printre buze, că avea totuși o cămașă nouă în dulap, atât a spus, iar tataurul a făcut „hmm, îhî“, și-a tras o cizmă pe picior și, când a reușit cu greu să o tragă și pe cealaltă, s-a ridicat dintr-o dată pe vârfuri, mâinile i s-au lipit de corp, cu palmele drepte, pe lângă pulpa piciorului, cu unghiile bine tăiate și curățate, pieptul i s-a umflat, și-a luat avânt și capul i s-a dat pe spate doar atât cât linia frunții să nu fie aliniată cu cea a bărbiei sale un pic ascuțite. Când a aterizat și a lovit cu putere călcâiele unul de altul, zgomotul tocurilor grele, de lemn, țintuite cu placheuri de oțel, a făcut-o pe Ana să tresară speriată și să scape pe jos poșeta din care s-au vărsat, pe mocheta din hol: rujul, oglinjoara pătrată, cu argintul sărit pe margini, pieptănul cu dinți groși, câteva monede de aluminiu pe a căror pajură abia se mai putea distinge cifra 5 deasupra cuvântului „lei“ și a spicelor de grâu care o înconjurau simetric, un toc vechi de ochelari, cusut dintr-o bucată de mușama ieftină și roșie, o pensetă, o fotografie (în care eu, puiul mamei tot și întreg, stăteam în curul gol pe o canapea din lemn greu, de nuc, acoperită cu o cuvertură înflorată și priveam cumva înspre colțul din stânga sus); un rând de chei agățate de un inel din sârmă tare, o sacoșă din pânză neagră, cu baretele aproape subțiate, un trifoi cu patru foi, stafidit între două coli dictando și ascuns într-un mic buzunar interior, nici ea nu știa de ce îl ține, pentru că, înainte de toate, credea mai mult în muncă decât în noroc („pentru că norocul este de mai multe feluri, dar munca numai una!“, spunea), un flacon de extraverale pe care le folosea atunci când, în urma avansurilor lui, din ce în ce mai rare totuși, inima începea să-i bată sacadat, iar plămânii să i se umfle și capul să i se inunde încet-încet de o pâclă ce nu putea fi îndepărtată decât de pastila aceea care mirosea foarte puternic și pe care știam că abia a înghițit-o pentru că mereu venea să mă sărute după aceea; și o altă fotografie, am mai spus: ar fi trebuit doar să se ridice ferm, pe poante, să gliseze și, încrucișându-și picioarele, să-și rotească de două ori trupul în jurul propriului ax, cu capul rămânând mereu în urma orbitei, și să zâmbească, pentru ca acea fotografie, pe al cărei spate scrisese, într-un cuvânt, mamașitata1968, să nu fi fost niciodată făcută.

 

Fragment olograf

 

Câinele iubirii de Sebastian Sifft este cel de-al patrulea volum din colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată la Editura Humanitas de Andreea Răsuceanu. Precedentele apariţii: Aşa să crească iarba pe noi de Augustin Cupşa, Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek şi Tăierea fecioarelor de Tatiana Niculescu Bran.