Categorii
(foto)jurnal

#Eguisheim

Eguisheim este unul dintre cele mai frumoase sătuce din Franţa, nu doar din Alsacia, şi locul care mi-a rămas cel mai aproape de inimă dintre toate cele vizitate recent în acea zonă. Am văzut Colmar, Strasbourg şi alte două-trei sătuce, dar parcă niciuna dintre aceste destinaţii nu m-a fermecat la fel.

E dificil şi, în acelaşi timp, uşor să definesc în ce constă acest farmec. Asta e o noţiune subiectivă şi s-ar putea ca altcuiva să nu-i placă mirosul de igrasie ori de casă veche pe care-l simţi străbătând aleile strâmte ale Eguisheimului. În principiu, sunt doar case – ce-i drept frumos aranjate – şi străzi din piatră cubică. Cum să (nu) te farmece aşa ceva? 🙂 De aici dificultatea misiunii mele.

Dar îmi este şi uşor, pentru că ştiu ce am simţit mergând pe acele străduţe în două zile consecutive, o dată pe seară, pe la 6-7, iar a doua oară, după-amiaza, pe la 3. Am parcat de fiecare dată în acelaşi loc – 3 euro, plată unică, indiferent de timpul petrecut (după 7 seara parcarea era gratis), la foarte mică distanţă de intrarea în zona veche a localităţii, şi mi-a plăcut din start faptul că locul e mai puţin exploatat comercial decât Colmar (despre care am scris aici).

Am regăsit, desigur, clasicele magazinaşe cu suveniruri, biroul de turism, restaurantele funcţionale chiar şi la ceas de pandemie, cu respectarea măsurilor de siguranţă, şi, după cum era de aşteptat, cramele alsaciene, cu tot felul de propuneri ispititoare – sticle de vin la pachete de câte două, patru sau şase, cu preţuri de cele mai multe ori accesibile, dar uneori şi foarte mari.

E clar şi în Eguisheim, ca şi în alte sătuce din jurul Colmarului, că turismul promovat pe internet aduce oameni din toate colţurile lumii în aceste locuri superbe, pe care trecerea timpului pare să le fi ocolit. Însă turiştii sunt liniştiţi, cu ochii mai mult pe sus, minunându-se de frumuseţea şi armonia caselor în culori vesele, iar aglomeraţia nu e în niciun caz cea din Colmar. Peste tot sunt flori şi priveliştea care ţi se deschide la orice colţ de stradă este memorabilă.

Ce puteţi face în Eguisheim? Păi, în afară de a vă plimba pe străduţe, a gusta faimoasele Tartes Flambees – al căror preţ e între 8.50 şi 13 euro, şi a umple telefonul cu fotografii, aveţi ocazia de a vedea biserica Saints-Pierre-et-Paul…

…sau de a ajunge în numai câteva minute cu maşina la Les Trois Châteaux, trei turnuri ridicate începând cu secolul XI, pe culmile de lângă Eguisheim, unde aveţi parte de o panoramă de neuitat a regiunii.

Despre vin, într-un text viitor, pentru că nu am cumpărat din Eguisheim, ci din Ribeauvillé. Unde, de altfel, am şi degustat. Ceea ce vă recomand şi dumneavoastră. 😊

Categorii
(foto)jurnal

#Colmar

Am avut noroc cu parcarea în Colmar. Pentru prima dată acolo şi fără să cunosc străzile, ba chiar şi fără să folosesc Google Maps ori altă aplicaţie de orientare, m-am lăsat condus de indicatoare.

Ştiam că „Mica Veneţie”, aşa cum e denumită o parte din celebra zonă turistică, e aproape de centrul vechi, şi având acest reper în minte, am înaintat uşor, inclusiv pe străduţe cu sens unic, şi nu m-am oprit decât lângă o catedrală, despre care aveam să aflu câteva minute mai târziu că se numeşte St. Martin. Am ales acel loc pentru că fix când am ajuns acolo, am văzut semnul de parcare şi deşi mă aşteptam să fie cu plată – erau foarte mulţi turişti în jur – am zis să încerc. Nu aveam de gând să stau foarte mult, ci numai să mă plimb puţin pe jos, să fotografiez căsuţele alsaciene, eventual să intru în vreun magazin, poate chiar într-o librărie, şi neapărat să ajung la Mica Veneţie. Nu mă aşteptam ca tot acest traseu să dureze mai mult de trei-patru ore. Ei, şi fix când am văzut semnul de parcare, o maşină pleca. Am intrat imediat în locul ei şi-am ieşit să văd cum se plăteşte.

Église Saint-Martin

De obicei, în sătucele de prin jur, poţi găsi parcare ieftină, 3-4 euro pentru 3 ore cel puţin (în Eguisheim, de pildă, am plătit 3 euro pentru toată ziua), dar fiind vorba despre Colmar, al treilea oraş ca mărime din Alsacia, după Strasbourg şi Mulhouse, am presupus că nu scap fără vreo 10 euro pentru 2-3 ore. De unde?! Ca să scurtez povestea, pentru că nu parcarea este esenţială în locul acesta frumos, nimic nu te ajuta să înţelegi cât costă să stai acolo, în afara unui aparat de taxare, care zicea – ciudat – că nu costă nimic dacă stai maximum 3 ore. Ca să fiu sigur – nu-mi amintesc vreun alt loc turistic aglomerat în care să fi parcat gratis – mi-am instalat o aplicaţie recomandată de acelaşi aparat.

Easy Park nu a costat nimic, iar înregistrarea a fost superrapidă – am reuşit asta cât, lângă mine, un cuplu de italieni se întreba acelaşi lucru, dacă e chiar gratis şi cum să facă să se asigure. Dacă aş fi depăşit cele 3 ore gratuite, mi-ar fi fost extraşi nişte cenţi de pe cardul pe care l-am înregistrat în aplicaţie (dar nu am depăşit 😊 ). Altă chestie interesantă: aparatul nu dădea nicio chitanţă, deci nu trebuia să afişez nimic pe bordul maşinii. Scria acolo că maşina ta este verificată online de cel care vrea să vadă dacă ai plătit. Aşadar, totul pe net şi gratis, în limita celor trei ore. Că n-am fost păcălit, pot confirma acum – nici un eurocent nu mi-a fost extras de pe cardul Revolut, deşi a trecut o săptămână de când am plecat din Colmar.

Église Saint-Martin fotografiată de pe Rue de l’Église

Ei bine, noroc cu parcarea, dar noroc şi cu vremea. Am prins o zi frumoasă, de toamnă cu soare blând şi cu numai câţiva nori, al căror rol parcă era să-i protejeze pe trecători de căldură.

Place de l’Ancienne Douane şi Fântâna Schwendi de Frédéric-Auguste Bartholdi, construită în 1898 în memoria lui Lazarus von Schwendi (1522-1583), diplomat, om politic și general german, despre care se spune că a organizat fortificarea oraşului Satu Mare în stil italian.

Ce mi-a plăcut în Colmar? Cred că în primul rând căsuţele, aranjate ca peste tot în Alsacia, în culori vesele şi foarte frumos asortate cu tot ce vezi în jur: florile de pe balustrade ori de la balcoane, străzile din piatră cubică ori lacătele de pe unele podeţuri, vitrinele strălucitoare care te îmbie să te rupi de la traseul turistic. Totul pare un întreg frumos gândit şi pus în operă cu eleganţă şi fineţe.

Apoi, cred că pur şi simplu atmosfera e cea care mi-a rămas în minte: deşi populate, uneori chiar foarte aglomerate, străzile din Colmar păstrează o anumită decenţă a turismului. Vezi peste tot smartphone-uri orientate în toate direcţiile, dar nu resimţi agitaţia aleilor comerciale din oraşele mari. Poate şi din cauza pandemiei, turiştii respectau distanţa, iar mulţi dintre ei păstrau măştile pe faţă şi când ieşeau pe alei (poate ca să nu le tot dea jos şi să le pună la loc atunci când intrau în numeroasele magazine de suveniruri).

Şi dacă tot am amintit de suveniruri şi de magazinele dedicate acestora, aş puncta şi unicul aspect negativ al vizitei: accentul comercial al locului. Sigur, căsuţele sunt frumoase şi respectă tonalitatea locului, străzile au acel „ceva” aparte datorită pietrelor cubice, magazinele strălucesc şi cu greu reuşeşti să nu intri după nişte caramele sau să nu te opreşti la vreun restaurant pentru o tarte flambeé, dar parcă toate astea sunt prea dese şi, de multe ori, prea puţin locale. Toate brandurile cunoscute din malluri sunt acolo şi chiar şi magazinele de suveniruri par dirijate de aceeaşi mână invizibilă care spune o singură poveste.

Iar când ajungi să vezi „Mica Veneţie” – în ciuda frumuseţii locului – chiar te gândeşti dacă asta e tot. Râul Lauch curge liniştit în canalul său, dar parcă a aduce Veneţia în acest context e puţin cam mult. Florile colorate şi lumina soarelui pe casele ca de turtă dulce fac toată magia, nicidecum râul. Totuşi, lumea pare mulţumită, terasele sunt pline în pofida pandemiei şi comerţul merge mai departe.

„Mica Veneţie”

Am vizitat şi o librărie chiar de lângă locul de parcare, cu subsol şi etaj, cu tot ce este nou la editurile franceze, cu ziare, reviste şi tot ce şi-ar putea dori un rezident sau un trecător. Cărţi aşezate pe colecţii – Doamne, cât de mult îmi place colecţia Le Livres de Poche, un fel de Polirom Top 10 + – şi senzaţia că găseşti orice, chiar orice…

Ei, dar am ajuns şi într-o piaţă din Colmarul vechi, de fapt o hală foarte curată şi cam cu de toate. Faţă de tiparul pieţelor româneşti, mi-au atras atenţia chioşcurile de unde puteai cumpăra o băutură răcoritoare sau o cafea.

Piaţă din Colmar
În piaţa din Colmar, un colţ de rai pentru gurmanzi
…dar şi unul pentru pasionaţii de bere

Colmar e un loc de văzut, un orăşel care ştie să facă marketing şi să-şi promoveze zona veche, însă dacă ar fi să aleg doar un punct din Alsacia, din cele relativ puţine pe care am reuşit să le văd, aş indica un sătuc de lângă Colmar, despre care voi scrie în zilele următoare. Colmar e bun pentru Instagram şi selfie-uri, dar pentru suflet eu aş alege orice sătuc de lângă.

Categorii
(foto)jurnal

#Neuf-Brisach

Neuf-Brisach este considerată cetatea Regelui Soare, pentru că a fost ridicată în timpul şi la iniţiativa lui Ludovic al XIV-lea (1699).

Arhitectura orăşelului populat astăzi de aproximativ 2.000 de cetăţeni şi situat în estul Franţei, imediat ce treci graniţa dinspre Germania, este unică în Europa şi probabil şi în lume, cele 48 de corpuri de clădiri fiind încadrate într-un octogon, ale cărui străzi interioare se intersectează asemenea unui grilaj.

Despre cel care a avut ideea unei astfel de aşezări se spune că a fost cel mai important inginer militar al vremurilor sale: Vauban (mai exact marchizul de Vauban – Sebastien le Prestre).

Un “rinocer” străjuieşte fortificaţiile de la una dintre ieşirile din Neuf-Brisach.

Orăşelul s-a afirmat în timp drept capodopera lui Vauban şi a primit statutul de patrimoniu mondial UNESCO. Fortificaţiile sale dotate cu balustrade, străduţele care se intersectează la tot pasul şi ieşirile cochete către Colmar şi Strasbourg (asemenea unor puncte de intrare/ieşire dintr-o cetate) îi dau un aer medieval şi relaxant.

Aici se pare că a fost încartiruit pentru o perioadă tatăl scriitorului Victor Hugo, general în armata imperială.

Marele atu al acestei micuţe localităţi este apropierea de mult mai cunoscuta Colmar (la circa 17 minute), dar şi de Strasbourg (aproximativ o oră de condus). Nu mai vorbesc de posibilitatea de a pleca din Neuf-Brisach către faimoasele sătuce din Alsacia, pe care orice turist şi-ar dori să le vadă măcar o dată în viaţă.

Şoseaua de la Neuf-Brisach la Colmar ori Riquewihr, Ribeauvillé sau Eguisheim îi oferă trecătorului şansa de a vedea dealurile Alsaciei acoperite de covoarele de viţă de vie. Iar cine are răbdarea şi plăcerea de a urca până la unul dintre numeroasele castele din zonă va înţelege de ce odată ajuns în Alsacia, orice turist îşi va dori să se întoarcă acolo.   

Şi fiindcă a venit vorba de atuuri, aş mai zice unul: Neuf-Brisach este foarte aproape de graniţa cu Germania, unde călătorul va descoperi surprins că există Breisach, o localitate de vreo şapte ori mai mare decât Neuf-Brisach. Între ele, Rinul. Posibilităţile de călătorie şi de petrecere a timpului liber sunt extrem de multe. Desigur, cel mai uşor şi mai plăcut ar fi să ajungeţi acolo cu maşina, pentru a explora mai în tihnă împrejurimile.

Categorii
(foto)jurnal

#Prunn

Familia Prunn este menţionată documentar pentru prima dată la 1037, iar castelul care îi poartă numele a fost ridicat în jurul anului 1200. Ducele Ludwig al Bavariei a cumpărat castelul în 1288, iar ceva mai târziu, în secolul al XIV-lea, l-a cedat familiei Fraunberg vom Haag, care l-a modelat în stil gotic.

După moartea ultimului conte Fraunberg, istoricul şi consilierul ducelui Albrecht al V-lea, Wiguläus Hund, a descoperit în castel aşa-numitul „Prunner Codex”, al patrulea cel mai vechi manuscris al celebrei epopei eroice Cântecul Nibelungilor. În 1575, manuscrisul a fost transferat la biblioteca din Munchen, iar astăzi versiunea digitală a acestuia poate fi accesată gratuit pe site-ul Bayerische StaatsBibliothek (click aici).

Castelul oferă o privelişte foarte frumoasă, cu râul Altmühl care străbate valea şi cu posibilitatea de a explora pădurile din jur. Şi mai frumoasă ar fi o plimbare prin camerele castelului, lucru posibil când pandemia nu va mai fi o ameninţare. Până atunci, călătorul, care poate ajunge la Prunn doar cu maşina (o oră şi jumătate din centrul Munchenului), se poate bucura de câteva ore de plimbare prin împrejurimile castelului şi de priveliştea rară pe care domeniul o oferă.

Categorii
(foto)jurnal

#Blutenburg

Fostă reşedinţă a ducelui Albrecht al III-lea de Bavaria, castelul Blutenburg a fost iniţial un conac la care se strângeau pentru vânătoare nobilii din regiune (prima referinţă documentară este din 1432).

40 de minute durează drumul cu bicicleta din centrul Munchenului, Marienplatz, până la Blutenburg.
Sculptura ducelui Albrecht al III-lea şi a partenerei lui, Agnes Bernauer (amanta şi, posibil, prima soţie a ducelui), opera sculptorului Joseph Michael Neustifter (2013).

Ridicat foarte aproape de râul Würm, castelul a căpătat forma de care vizitatorii se bucură astăzi după ce Sigismund, fiul lui Albrecht, s-a retras la Blutenburg şi a adăugat complexului capela, un exemplu pentru stilul gotic care se practica în acei ani în Bavaria.

Capela a fost construită în anul 1488. Frescele de la exteriorul capelei sunt exemple pentru stilul gotic din Bavaria sfârşitului de secol XV.
Pictura din dreapta îl înfăţişează pe sfântul Onufrie cel Mare (Onuphrius), la acea vreme patronul spiritual al oraşului Munchen, pictura din stânga, pe Adam şi Eva în Grădina Paradisului, iar în cea de deasupra intrării, Tatăl îţi ţine în braţe Fiul pe care l-a sacrificat pentru salvarea umanităţii.

Era a doua jumătate a secolului al XV-lea. În timpul războiului de 30 de ani, principala clădire a complexului a fost distrusă, dar a fost reconstruită între 1680-1681.

Ulterior, în secolul al XVI-lea, conducătorii locali şi-au pierdut interesul faţă de acest castel şi s-au mutat la Nymphenburg, iar pentru o scurtă perioadă Blutenburg a ajuns în posesia familiei Berchem. Tot complexul, care astăzi figurează ca un centru cultural al oraşului Munchen, a fost renovat între 1980 şi 1983 şi găzduieşte cea mai mare bibliotecă din lume pentru literatura dedicată copiilor şi adolescenţilor (include şi un muzeu Michael Ende, care merită o vizită separată). Biblioteca a fost iniţiată de un ofiţer evreu din armata SUA, Jella Lepman, în 1949, cu scopul de a-i educa pe copiii acelor vremuri în spiritul păcii şi al libertăţii. Iniţial, biblioteca era una mobilă şi se folosea de vehicule militare.

Intrarea în curtea castelului.

Castelul nu este foarte mare, dar arată extraordinar. Interiorul trebuie să fie grozav şi e de făcut o vizită mai atentă când situaţia o va permite. Deocamdată, la ceas de relaxare cu privire la pandemia de SARS-CoV-2, împrejurimile castelului, mai ales într-o zi însorită, sunt aglomerate, dar poţi sta liniştit pe malul lacului de lângă castel gândindu-te la ducii şi ducesele de altădată.

Memorialul evreiesc de la Blutenburg – Marşul morţii (autor Hubertus von Pilgrim) – aminteşte de marşul evreilor de la Dachau la Tegernsee din mai 1945.

Categorii
(foto)jurnal

Pe drumul regelui – #Starnberg

Starnberg este un orăşel din Bavaria Superioară, de vreo 20 000 de locuitori, genul de staţiune liniştită în care să-ţi petreci măcar o zi pe cărări împădurite, într-o linişte perturbată doar de trilurile păsărilor şi de zgomotul valurilor (ca şi inexistente) lovindu-se de mal.

Însă Starnberg, unde se ajunge lesne cu trenul din centrul Munchenului (cu linia S6, fără schimb până la destinaţie, în 41 de minute), este cunoscut mai ales pentru faptul că în lacul Starnberger See şi-a găsit sfârşitul, în condiţii care, oficial, au rămas încă nelămurite, Regele Ludwig al II-lea al Bavariei, despre care am povestit ceva mai multe când am scris despre palatul şi parcul Linderhof.

Pe cărările străbătute în ultima sa zi de către Regele Ludwig al II-lea găseşti astăzi indicatorul către capela ridicată în memoria sa
Indicator din comuna Berg

După ce fusese trimis la castelul din Berg (comună vecină cu Starnberg), unde urma să fie consultat de doctorul Bernhard von Gudden (se considera că suferea de tulburări mintale), se pare că Ludwig a ieşit la plimbare împreună cu acest doctor, pentru ca, ulterior, ambii să fie găsiţi morţi în lac. Cel puţin asta e versiunea oficială, cum că regele ar fi vrut să se sinucidă, iar în urma încercării de a-l salva, doctorul şi-a pierdut şi el viaţa.

Între momentul în care Ludwig a fost înlăturat de pe tron (10 iunie 1886), de către o comisie care a considerat că el nu mai era capabil să conducă, şi deces (13 iunie 1886) nu au trecut decât trei zile, timp în care regele a fost arestat la alt castel, Neuschwanstein (unde, de altfel, se şi născuse) şi forţat să meargă la Berg, împreună cu un psihiatru.

La moartea sa, Regele Ludwig al II-lea avea numai 40 de ani
Piatra de temelie a capelei a fost aşezată la 10 ani de la moartea regelui, iar capela a fost inaugurată în anul 1900
O cruce marchează locul unde a fost găsit corpul regelui

Subiectul morţii sale este fascinant şi există multe păreri, chiar şi documentate (găsiţi aici un site, în engleză, care intră în detalii), care susţin că regele a fost împuşcat, însă nu o să merg acum pe această pistă, care sună bine ca punct de plecare pentru un roman conspiraţionist. Cert este că familia regală a onorat memoria lui Ludwig, chiar în locul morţii lui, ridicând o capelă pe o înălţime din apropiere, de unde se vede şi o cruce înfiptă la un an de la moartea lui Ludwig fix în locul în care a fost găsit.

O maşină întoarce în faţa porţii castelului (închis pentru public)
Statuia scriitorului Oskar Maria Graf (1894-1967) din Aufkirchen, localitate vecină (născut în Berg şi emigrat în Statele Unite în 1938)
Categorii
(foto)jurnal

Acasă la „Regele Nebun” – #Linderhof

Parcul şi palatul Linderhof sunt proiecte ale unui rege interesant, dacă nu chiar ciudăţel, Ludwig al II-lea (sau Ludovic al II-lea, cunoscut drept „Regele Nebun”), care a condus Bavaria 22 de ani, timp în care muzica în regiune a fost extrem de bine promovată – Munchen ajunsese capitala europeană a muzicii, iar Richard Wagner unul dintre apropiaţii săi.

Proclamat rege la numai 18 ani (la moartea tatălui), Ludwig al II-lea avea să spună că politica şi chestiunile administrative l-au rupt prea devreme din lumea cărţilor. De altfel, el avea să rămână mereu ataşat de cultură şi de artă, un bărbat cam visător şi cum ar veni prea poet pentru cerinţele unui post atât de înalt. Dar asta nu l-a împiedicat pe Paul Verlaine să-l caracterizeze pe Ludwig al II-lea drept „singurul rege adevărat al acestui secol” – poate datorită pasiunii pentru poezie. Totuşi, pentru o bună imagine despre „personaj”, trebuie spus că Ludwig a lăsat o gaură imensă în bugetul regiunii încercând să-şi susţină proiectele şi apanajul, o gaură acoperită de guvernul local în câteva decenii.

Bustul regelui, la intrarea în parcul Linderhof

Ajuns pe tron în 1864, Ludwig a avut câteva proiecte ambiţioase, dar numai Linderhof, unde a locuit aproximativ opt ani, a fost finalizat în timpul vieţii lui. Este proiectul său de suflet, iar plimbându-te pe domeniu îţi poţi imagina cu uşurinţă de câtă linişte şi pace avea parte regele acolo.

Valea Graswang şi localităţile Ettal şi Oberammergau (unde este şi o şcoală NATO) sunt coordonatele importante de aici, la aproximativ 90 de kilometri sud de Munchen, în umbra Alpilor.

Este o bucurie pentru ochi şi pentru inimă să stai măcar câteva minute în parcul Linderhof, unul în care ţi se permite să mergi doar pe alei şi nu ai voie să calci pe iarbă. (Pont: dacă ajungi acolo cu maşina personală, ar fi bine să ai monede, pentru că parcarea nu funcţionează cu bancnote sau card; 2 euro/24 de ore, dar dacă nu-i ai, rişti o amendă)

Vedere către partea de nord a palatului

O fântână arteziană proiectează la zeci de metri înălţime un curent de apă spectaculos, la fiecare 30 de minute, iar după ce urci dincolo de „Fântâna Naiadelor” şi treci de bustul reginei Maria Antoaneta a Franţei, ai parte de o privelişte incredibilă, de care Ludwig al II-lea trebuie să se fi bucurat adeseori – sigur a ţinut mult la locul acesta, unii cronicari menţionând că el cam uita să ajungă la „birou”, adică la Munchen, ca să-şi vadă de treburile administrative.

Bustul reginei Maria Antoaneta a Franței

Pentru parcul Linderhof, Ludwig al II-lea s-a bucurat de creativitatea lui Carl von Effner, un grădinar dintr-o familie cu tradiţie în acest domeniu, care-şi dovedise priceperea în proiecte realizate la Viena, Potsdam, Geneva şi Paris. La Linderhof, von Effner a făcut un plan care corespundea parcului Versailles, la dimensiuni mult reduse, şi a îmbinat elemente specifice Barocului şi Renaşterii cu stilul grădinilor englezeşti. Şi palatul propriu-zis este inspirat de Versailles, arhitectul curţii Georg Dollmann fiind cel responsabil de lucrări.

Domeniul este deosebit, foarte atent întreţinut şi este de vizitat repetat, mai ales că are câteva puncte de interes pe care să le studiezi mai atent: cabana de vânătoare a tatălui lui Ludwig, Maximilian al II-lea (reconstruită la vreo 200 de metri de cea originală, în timpul lui Ludwig), coliba lui Hunding, sihăstria lui Gurnemaz (ambele inspirate din operele lui Wagner), chioşcul maur şi casa marocană, repere care demonstrează deschiderea culturală a acestui rege „altfel” – se spune că prefera să meargă desculţ pe aleile de la Linderhof, că era treaz noaptea, când citea foarte mult, şi dormea ziua, dar şi că ar fi avut o casă într-un copac (un tei de 300 de ani) de la Linderhof, în care îi plăcea să ia „micul dejun” seara.

Legende multe legate de acest loc care merită (re)vizitat şi pentru a intra în camerele castelului, fiecare cu povestea ei. Când am vizitat parcul, castelul era închis din cauza pandemiei, dar şi pentru că aveau loc unele lucrări de amenajare în jurul castelului. Sigur o să mă întorc acolo, mai ales pentru a vedea sala oglinzilor, unde Ludwig stătea nopţile să citească la lumina lumânărilor. Şi îmi propun să ajung şi la alt palat, Berg, ultima lui „casă”. Ludwig al II-lea a murit, la vârsta de 40 de ani, în condiţii suspecte (o variantă ar fi sinuciderea în lacul din apropiere de Berg, Starnberg).

Râul Linder curge în apropierea palatului