„Celălalt pe care-l adoram” de Catherine Cusset

M-a suprins din start romanul cu care Catherine Cusset a câştigat Premiul Liste Goncourt – Le Choix Roumain. Prin două chestioare: începe cu sfârşitul şi este scris la persoana a II-a.

Din start, naratoarea prezintă momentul în care trei femei ajung acasă la un tânăr, care tocmai s-a sinucis. Tânărul este Thomas Bulot, un fost student promiţător, cu un doctorat în Proust, navetist pe linia Franţa-SUA, cu ceva experienţe în predat pe la diverse universităţi americane. Naratoarea: una dintre primele sale iubiri, cu care Thomas rămâne într-o relaţie de prietenie suficient de apropiată încât ea să-l cunoască pe Thomas şi să-i redea gusturile, paşii, deciziile cu fidelitate.

În „Celălalt pe care-l adoram”, este vorba atât despre acest Thomas, care eşuează mai întotdeauna „la mustaţă” în tot ce îşi propune, dar şi despre cei/cele din jurul său, confruntaţi/confruntate cu inevitabilitatea unor situaţii pe care le-au ghicit, dar cărora nu le-au putut schimba cursul.

Thomas a eşuat în toate relaţiile de dragoste, n-a stat prea mult în niciun post didactic şi a tot căzut permanent.

„Mai mult decât orice îţi place condiţia de turist şi de prieten. Vei fi braconier de timp, călător baudelairian cu inima uşoară, asemenea unui balon, vei fi cel pentru care dorinţa are forma norilor.”

Eşecurile sale nici nu mai surprind, ci devin chiar fireşti, iar asta pare să fie şi cauza principală pentru care decide să termine cu viaţa.

Faptul că ni se spune de la început că Thomas s-a sinucis nu răpeşte nimic din frumuseţea disecării ulterioare. Soluţia găsită de Catherine Cusset ca să-şi ţină cititorul aproape este această folosire a persoanei a II-a, ca şi cum ar face un soi de epistolă către Thomas, după ce acesta îşi pune capăt zilelor. Dar nu e tocmai o scrisoare, pentru că naratoarea este pe alocuri foarte aproape de conştiinţa lui Thomas, e în fiecare pas şi gând, pare să intuiască şi să ştie totul, încât te întrebi dacă nu cumva explicaţiile pe care le găseşti printre rânduri sunt de fapt semne ale personalităţii naratoarei. Ea dă impresia că-l cunoaşte extrem de bine pe Thomas, căruia nu doar că îi dă sfaturi – „Şterge asperităţile, rotunjeşte unghiurile. Nu trebuie să fii decât un student modest, doctorand în literatură. Trebuie să avansezi mascat, pentru a nu răni nici o sensibilitate, trebuie să te topeşti în decor ca un cameleon.” –, ci îi şi pune în faţă o oglindă dureroasă:

„A eşua, iată un verb a cărui varietate de înţelesuri se potriveşte cel mai bine în cazul tău: 1) a nu reuşi; 2) a ajunge, din cauza unui accident, în fundul prăpastiei, a naufragia; 3) a te opri undeva din întâmplare şi fără să ţi-o fi dorit.”

Şocante la romanul acesta nu sunt cine ştie ce evoluţii care să-ţi dea peste cap lectura, ci predestinarea şi senzaţia că atât Thomas, cât şi naratoarea înţeleseseră că doar aşa va arăta finalul, dar nu au făcut mare lucru ca să-l împiedice. De unde înţeleg că, măcar pe pasaje, romanul se doreşte recitit pentru a vedea dacă nu cumva naratoarea are o parte de vină, dacă nu cumva vinovaţi sunt şi tatăl ori sora lui Thomas ori foştii colegi şi şefi, impasibili vizavi de bipolaritatea lui diagnosticată.

Există şi câteva elemente care amintesc de România în acest roman (o fostă iubită, o poetă-dizidentă, câteva referinţe etc.), care pot amplifica interesul cititorului român pentru cartea aceasta, în fapt a treia traducere în limba română din ce a scris Catherine Cusset (precedentele două, „Problema lui Jane” şi „Un viitor strălucit”, au apărut la Leda). Fosta iubită româncă e cea mai cuminte dintre toate, spre deosebire de rusoaica Olga, cu care Thomas trăieşte una dintre cele mai amuzante şi, deopotrivă, triste experienţe: ea îi zice că trebuie să-i ceară mâna mergând în Rusia, la părinţii ei, iar călătoria va fi de pomină.

Dincolo de toate, un roman care va rămâne în mintea cititorului ca o cronică inedită a sfârşitului. Tristeţea lui este cea a oricărei vieţi, pe care o simţi cât de cât fericită doar în fulguraţii, sau în, aşa cum spunea Proust şi îi plăcea lui Thomas, „fragmentele de timp care scapă timpului”.

Catherine Cusset, „Celălalt pe care-l adoram”, Editura Humanitas fiction, 2017, traducere din franceză şi note de Doru Mareş, 256 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *