Se ia o gaşcă de ciudaţi şi se amplasează într-un oraş nici prea-prea, nici foarte-foarte, din România proaspăt-capitalistă, Bacău. Simion „Puiu” („celălalt”, cu aluzie la „Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni” – 2001) este un fost merceolog, pensionat pe caz de boală de la Cooperativa de Muncă şi Artă, Bazil – tot un fost, dar ziarist, cu veleităţi de filosof şi cu un proiect legat de Ştefan Odobleja – „Tratat – Reversibilitatea şi Ireversibilitatea Artei în Timp şi Spaţiu”, apoi Gogu, absolvent a zece facultăţi, refuzat la şcoala de ofiţeri de securitate din cauza firii sale excesiv de prietenoase, după care Hans – un mecanic cu o plombă care funcţionează ca un radio, ori Gioni, vânătorul de maidanezi. Din galerie, nu putea lipsi Emilia, soţia lui „Puiu”, o venerabilă doamnă care face crize de nervi când îi dispare motanul. Şi ar mai fi… Un tip pe care-l cheamă Carmen, adică şi Carmen, şi Bancomat, pentru că citeşte codurile de la bancomate, un preot care ascunde telefoane mobile în prescură, pentru a le vinde deţinuţilor, sau un anume Ianoş, zis Trandafir, care face afaceri cu apă vindecătoare.

„Uneori mă întreb: oare de ce am de-a face numai cu oameni ciudaţi? Nu cumva din cauză că şi eu sunt cam ciudat?”, se întreabă la un moment dat Simion, acest Celălalt Simion, sosit pe piaţa editorială la aproape 15 ani de la primul, adică de la cizmarul acela simpatic, închis în lift, de la el şi de la ai săi îngeri şi moldoveni. Galeria de aici e la fel de stranie ca şi în „Simion liftnicul”, în care personajul principal vorbea despre o nouă coborâre a lui Iisus şi o posibilă candidatură a Sa la preşedinţie. Ca şi acolo, spaţiul pentru toate acestea este Bacăul, un oraş peste care timpul pare să nu fi trecut între cele două ficţiuni „ilicite” ale lui Petru Cimpoeşu, un oraş unde „cea mai prosperă afacere sunt magazinele cu haine la kilogram. Toate cu acelaşi anunţ în vitrină: marfă nouă second hand”.

Istoria pare să fi îngheţat la porţile cetăţii, în timp ce, între zidurile ei, saltimbanci şi clovni exersează în faţa unei mulţimi tembele. Normalitatea şi-a dereglat axul şi un soi de suprarealitate a invadat străzile, în zgomot de clopote şi de convoaie de nuntaşi. Ei, şi-n toată această zăpăceală, doamna Emilia constată că motanul ei a dispărut. Plecat în misiune, Puiu intră aproape fără să-şi dea seama într-un joc pe care numai această gaşcă de ciudaţi îl putea creiona. Impulsionaţi şi de un misterios Deputat, domnii aceştia onorabili dau drumul unei afaceri tipice pentru România acestor timpuri. Despre ce este vorba? În primul rând, creează o fundaţie – Fundaţia Umanitară şi Culturală Rafael (ori Filantropia), al cărei nume este amplasat pe spatele unor maşini care merg intenţionat haotic prin trafic, tocmai pentru a-i enerva pe ceilalţi şoferi. Deranjat, orice participant la trafic are posibilitatea de a suna la un număr de telefon inscripţionat pe aceleaşi maşini. Şi sigur că unii sună, pentru că aşa sunt românii, justiţiari. Doar că nimeni nu ştie – cel puţin până la un punct – că acel număr de telefon este suprataxat.

Ca orice poveste-speculativă, şi aceasta are un sfârşit. Pasionaţii de înavuţire rapidă, dintre care Simion primise sarcina de a vorbi la telefon cu cei nemulţumiţi la adresa maşinilor fundaţiei, au prilejul în detenţie să mediteze la motivele pentru care planul lor a deraiat de la tiparul normalităţii. În fond, în acest roman totul nu este decât o detenţie, o libertate la mâna a doua, individul fiind mai degrabă un instrument la îndemână decât o personalitate care poate duce cap-coadă o acţiune în numele său. Chiar şi Bazil îşi propune în „Tratatul” său să demonstreze că „omul există într-un scop mai presus de om”. Îţi dai seama că oamenii aceştia, furaţi de ideea multor români – cum să faci bani uşor şi repede? – îşi măresc treptat ecartul de ceea ce încadrăm ca viaţă normală, banală, liniştită. De la urmărirea unui motan până la păcălirea concetăţenilor printr-o maşinărie de făcut bani, mintea Celuilalt Simion sare cu o viteză care ar trebui să ne sperie, pentru că, deşi vorbim despre o ficţiune, aceasta, chiar şi picurată cu accente suprarealiste, oglindeşte fidel societatea românească de astăzi. Una în care, deşi presa scrisă suferă, faptul divers trăieşte ca şi cum ar fi băut energizante. Şi este totul aici, în romanul lui Petru Cimpoeşu. Sunt chiar şi „postacii”, specia de comentatori de internet, care slujesc unor anumite interese. Sunt şi cei care-şi vând un rinichi pentru a-şi cumpăra smartphone – „pentru a ţine pasul cu noua tehnologie, merită să faci sacrificii”. Şi mai sunt şi cei care adorm la plajă în timp ce citesc „Orbitor”, şi pentru că au adormit cu ochelarii de vedere pe nas, sunt în pericol: în loc de ochi, vor avea găuri până în fundul capului. Să mai spună cineva că lectura este un act inocent, lipsit de responsabilitate!

Acum 15 ani, mi-a părut că „Simion liftnicul” a fost o lectură mai degrabă de relaxare, decât de meditaţie la România şi la universul ei socio-politic, care ar putea fi amuzant, dacă n-ar fi trist. Faţă de acel roman, acum am găsit un alt fel de umor, dureros, dacă se poate spune aşa, acid pe alocuri, pentru că este vorba despre noi, despre strada vecină şi oamenii care o populează. Până la urmă, poate s-a întâmplat ceva în cei 15 ani de salt de la „Simion liftnicul” la „Celălalt Simion”: dacă atunci părea un joc şi ne cam plăcea să glumim neaoş, să facem haz de necaz, astăzi nici umorul nu mai e ce era odată. Regândim totul în altă cheie şi pare că orice facem îşi găseşte mai devreme sau mai târziu răsplata. De aici, reversul din titlu. Oricum, parcă era mai bine în lift, în aşteptarea lui Iisus. Măcar exista speranţa.

Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion, Editura Polirom, 2015

Carte disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

Cronică publicată şi în revista Timpul la 26.10.2015.