Cele mai frumoase reportaje le scrie inima

Ar fi riscant să spun că puțini mai pun suflet în meseria asta, care altfel nu există. N-am cum să-i număr, dar știu că-s puțini, altfel i-aș citi.

Mulți au deraiat, poate batjocoriți, poate îngrețoșați, poate sătui, și puțini s-au încăpățânat să meargă mai departe, așa cum recomandă o reclamă, ori s-o ia de la capăt în jurnalism. Unii sunt încă prea tineri pentru a-i detecta veninul, prea tineri și visători, prea îmbătați de gloria semnăturii atașate unui maț de cuvinte.

Totuși, dintre cei puțini rămași, dar și cu experiență, îl aleg oricând, chiar și cu ochii închiși, pe Viorel Ilișoi, care indiferent ce ar scrie pare că face magiun din emoții, îl întinde proaspăt și moale pe o felie de pâine și ți-l pasează spre degustare.

Ca în cazul marilor scriitori de proză, efectul pe care-l produce este unul măgulitor pentru cititor: lasă impresia că, într-un fel, citește din mintea acestuia, rostind lucruri care erau acolo, însă nu fuseseră încă rostite. Este o formă de simplitate a scrisului, la care se ajunge printr-o combinație de trudă, inspirație și talent, și, în același timp, o expresie a unui paradox: nu ajungi să scrii simplu decât foarte, foarte greu. Asta, pentru că nu e de ici, de colo, să adaugi emoție cuvintelor simple. Iar Viorel Ilișoi reușește asta fără excepție, așa cum reușeau tot prin reportaj, dar cu câteva decenii în urmă, Brunea-Fox ori Geo Bogza, cu care totuși nu e potrivit să-l compar pe Viorel Ilișoi, pentru că sunt alte timpuri, alte condiții și alt ritm al consumului media.

Chiar dacă sufletul e o chestiune de care cei mai mulți râd când vine vorba de jurnalism, iar locurile în care-l mai regăsesc astăzi sunt puține (dar, lăudabil, în creștere în online), mă bucur că el este, ca să zic aşa, personajul principal din textele lui Viorel Ilișoi, acum și în această selecție, care cuprinde „Cele mai frumoase reportaje” pe care le-a publicat anterior în diversele gazete pentru care a lucrat („Cotidianul”, „Jurnalul naţional”, „Viaţa liberă”) ori pe site-ul personal, viorelilisoi.ro.

Ca să scrii reportaj adevărat, e limpede că trebuie să fii şi un actor foarte bun. Ori măcar să-ţi placă să joci roluri. Aşa cum a procedat Viorel Ilişoi când s-a internat la Secţia Obezi a Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon”, sau când s-a amestecat printre culegătorii de mere, printre muncitorii de la salubritate ori printre controlorii de bilete din Bucureşti ca să le înţeleagă mai bine munca.

Cartea aceasta, care depăşeşte cu puţin 400 de pagini şi a fost tipărită la editura autorului, într-o calitate grafică ireproşabilă (însă ce semnal negativ, pentru cine ştie să privească o astfel de chestiune este faptul că unul dintre cei mai buni reporteri ai României preferă varianta aceasta pentru a scoate o carte!), aşadar volumul acesta ar trebui să servească drept manual pentru cine vrea să scrie reportaj adevărat. Nu lipsesc lecţiile. De pildă, sunt momente când povestea, încă nescrisă, se cere lăsată la dospit. Poate chiar un an şi jumătate, aşa cum i s-a întâmplat lui Viorel Ilişoi când şi-a propus să povestească despre cancerul la copii. Când trăieşti reportajul, te documentezi, te întorci iute în cuibul tău cu gândul să scrii, dar constaţi că trebuie, înainte de toate, să-i suni pe cei dragi.

Viorel Ilişoi, „Cele mai frumoase reportaje”, Editura GRI, 2017, 416 pagini

Text publicat şi în “Observatorul militar”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *