Criticul literar Paul Cernat: “Sunt subiectiv, dar mă tratez”

Paul Cernat spune că în sine există mai mulţi cititori. La rândul său, criticul, care nu e nimic altceva decât un cititor profesionalizat, duce permanent lupta cu echilibrul obiectivităţii. Iar când nu e nici cititor, nici critic, ar vrea să trăiască în pielea lui Dostoievski, scriitorul care a mers foarte departe cu înţelegerea tenebrelor umane.

Vă amintiţi prima carte despre care aţi scris?

Da, este volumul poetului Traian T. Coşovei, Mickey Mouse e mort. Se întâmpla în 1995.

A fost o critică dură?

Nu, a fost blândă, chiar empatică, şi a apărut într-o revistă studenţească, foarte vie şi interesantă, care se chema Litere nouă. Cu acel articol, scris la maşină, mi-am făcut mâna. Îmi aduc aminte că nu aveam computer la vremea aceea. De fapt, nici nu prea existau computere. Scriam foarte greu de mână şi ştiu că am folosit foarte multe ciorne când am scris articolul acesta. Ulterior,  mi-am dat drumul la scris şi totul a fost mult mai uşor, dar trebuie să menţionez că, pentru mine, a fost un noroc apariţia computerului.

Mai scrieţi de mână?

Nu. Doar atunci când trebuie să completez cereri sau mă văd nevoit să fac lucrul acesta. Oricum, se întâmplă foarte rar. Cred că astăzi mi-ar fi foarte greu să elaborez un text de mână pentru că obişnuiesc să încarc pagina cu multe tăieturi sau ştersături şi, astfel, aş pierde semnificaţia textului. E mult mai comod pentru mine să scriu pe computer şi, din acest motiv, consider că a fost un mare noroc apariţia computerului. Nici nu ştiu dacă aş fi scris atât de mult în calitate de publicist dacă nu ar fi fost computerul.

În pielea cărui scriitor aţi vrea să fiţi măcar 24 de ore?

O… Grea întrebare. 24 de ore?

Aţi vrea mai mult?

A, nu, îmi ajunge, cred că 24 de ore sunt foarte multe pentru a fi în pielea altui scriitor. Cu toată sinceritatea, mărturisesc că nu mi-am dorit să fiu în pielea altui scriitor, dar presupunând prin absurd că lucrul acesta s-ar întâmpla, cred că mi-aş dori să fiu în pielea lui Dostoievski. Cu toate riscurile… Dostoievski era şi bolnav de epilepsie, dar cred că 24 de ore m-aş descurca presupunând că prind momentele mai liniştite.

De ce Dostoievski?

Mi se pare un scriitor care a mers foarte, foarte departe cu înţelegerea psihicului uman şi a tenebrelor fiinţei umane. Cred că a ajuns în zone în care puţini scriitori au făcut-o. Aş fi curios să văd cum şi în ce fel a reuşit. Însă, repet, ca scriitor mă simt destul de bine în pielea mea, fără să fiu un tip care nu-şi încape-n piele. Doamne fereşte, departe de mine asta, dar da, aş prefera să fiu Dostoievski pentru 24 de ore. Dintre scriitorii mai recenţi, nu ştiu, probabil Thomas Mann, din secolul XX, iar dintre contemporani… Ahh! Da, foarte greu de ales. Mi-aş dori de fapt să fiu în pielea foarte multora. Nu ştiu dacă m-aş mulţumi cu unul singur. Sunt un tip eclectic şi prefer să iau de la fiecare câte ceva.

Şi dacă ar fi să formaţi corpul spiritual al scriitorului român ideal, pe cine aţi alege?

Cred că ar fi un mixaj între Radu Cosaşu, Gabriela Adameşteanu, mai ales cea din Dimineaţă pierdută, ceva din Mircea Cărtărescu, mai degrabă cel din Nostalgia… Câţi să fie?

Câţi doriţi, numai să iasă corpul perfect.

Să fie şi-n viaţă? Între timp, unii au mai murit… Uitaţi, dintre contemporani l-aş alege pe Lucian Dan Teodorovici, mai ales pe cel pe care l-am văzut în ultimul său roman, Matei Brunul, care-mi place foarte mult. Parcă n-ar fi rău să aleg şi ceva poeţi. Mă rog, unii amintiţi au fost poeţi… Şi un pic de Emil Brumaru n-ar fi rău deloc şi cred că m-aş opri aici, cu regretul că nu pot să mixez mai multe vârste şi mai multe epoci, pentru că mi-ar plăcea să mixez mai multe vârste ale literaturii, mai multe epoci literare şi chiar mai multe literaturi. Nu sunt mulţumit cu o singură literatură. Revenind la întrebarea anterioară, cred că, pe lângă Dostoievski, mi-ar fi plăcut să trăiesc şi în pielea lui J.R.R. Tolkien, bătrânul Tolkien, care, pe totul alte căi decât Dostoievski, a ajuns să sondeze Răul din lume, din om. Spre deosebire de Dostoievski, care era un realist, el a creat o lume întreagă, o lume imaginară, cu regulile ei, cu geografia şi cu istoria ei. Este ceva extraordinar, iar modul în care a făcut-o are puţini termeni de comparaţie în secolul XX. Dintre scriitorii români, cred că ajung atâţia dintre cei care sunt în viaţă. Dacă ar fi să mai mixez şi cu strategiile de succes, cred că aş lua ceva şi de la Dan Lungu, de ce nu şi de la Filip Florian, dintre cei aproape de vârsta mea. Sunt nişte scriitori pe care îi preţuiesc, dar nu atât de mult încât să-mi doresc să le împrumut nu ştiu ce bucăţi din literatură, poate aşa câte o unghie… (zâmbeşte)

Dacă Dostoievski ar fi trăit astăzi şi ar fi avut calculator, cât credeţi că ar fi scris?

Nu ştiu dacă ar fi scris la fel de mult, pentru că în secolul XIX oamenii aveau timp. Timpul avea răbdare cu oamenii şi oamenii aveau răbdare cu scrisul pe hârtie. Poate că nu ar fi tipărit la fel de mult, dar sunt convins că ar fi fost tot Dostoievski şi intensitatea literaturii sale ar fi fost aceeaşi. Sigur că ar scrie altfel decât scria atunci, s-au schimbat modele, s-au schimbat tipurile de scriitură, dar nebunia scrisului său ar fi aceeaşi.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un text bine scris?

Bine scris este un text care poate fi recitit, un text care e ca o muzică bună. Nu-ţi zgârie urechea interioară când citeşti, nu-ţi agresează simţurile, te lasă să intri în lumea textului fără să te bruieze cu paraziţi, cu sunete nepotrivite. Înseamnă echilibru al compoziţiei. Nu înseamnă neapărat virtuozitate, ci adecvare. Cum zicea bătrânul Caragiale, nu contează stilul, important e să fie stilul potrivit. Aşadar, adecvare, precizie şi capacitatea de a nu bruia cititorul şi de a se adresa unui public larg, fără să facă prin asta concesii. Să se adreseze şi celor cu exigenţe mari, dar şi celor care vor ceva accesibil şi imediat inteligibil. Cine vrea să scrie bine nu trebuie să scrie preţios sau sofisticat, nu trebuie să se rupă în figuri. Figurile sunt bune, dar atâta timp cât au eficienţă reală şi nu încearcă să epateze cu orice preţ. Deci adecvare, precizie, claritate, echilibru.

Vi s-a întâmplat des în ultimii ani să vă surprindă cu astfel de texte debutanţii?

Da, nu atât de des pe cât mi-aş dori, dar s-a întâmplat. Am avut momente de pesimism şi chiar am scris acum câţiva ani o serie de articole în care deplângeam scăderea apetitului tinerilor scriitori pentru construcţia elaborată. N-au trecut decât câteva luni şi-au început să apară infirmările pesimismului meu, aşa că e bine să fim foarte prudenţi atunci când facem asemenea predicţii. Autori buni apar oricând, în orice epocă, important e să avem răbdare, să-i detectăm atunci când apar şi să fim atenţi la ei, să-i urmărim, să-i încurajăm atunci când e cazul, să-i penalizăm atunci când nu se ridică la înălţimea a ceea ce sunt în stare să dea şi să-i facem să se upgradeze.

S-au întâmplat exagerări în materie de pesimism şi la case mai mari, în epoci mai vechi. De exemplu, în 1927, criticul Mihai Ralea, important eseist interbelic, deplângea faptul că nu avem roman. Ei, după 1927, a urmat perioada de aur a romanului românesc. Prin urmare, e bine uneori să fii mai pesimist pentru că poate să fie stimulativ. În cazul articolelor mele, am constatat o anumită emulaţie şi chiar am întâlnit unii scriitori care au ţinut cont de anumite sugestii pe care le lansam. Unii s-au supărat, s-au simţit atinşi, alţii au crezut că se poate profita de pe urma acestui îndemn şi au venit în ultima vreme cu scrieri chiar foarte bune. Lucrul acesta nu poate decât să mă bucure. Pentru un critic literar, cea mai mare bucurie e atunci când îi este infirmat pesimismul. Oricine îşi doreşte să comenteze cărţi valoroase şi nu să radă producţii minore.

Cum vă alegeţi cărţile pe care le comentaţi?

Evident că alegerea îmi aparţine de fiecare dată şi cred că şi aceasta este o formă de creaţie. Modul în care un critic îşi selectează cărţile despre care scrie spune ceva şi despre profilul lui, despre gustul lui, despre identitatea lui. E foarte greu să te orientezi într-o piaţă de carte foarte complexă şi din ce în ce mai bogată. Nu e tocmai uşor, mai ales că sunt şi edituri care au o difuzare destul de proastă şi trebuie să le descoperi, să te duci tu spre ele atunci când nu vin editurile spre tine. Sunt edituri care au serviciul de promovare foarte bun, dar majoritatea nu-l au. Atunci trebuie să vânezi cărţile prin librării, să fii la curent, să fii conectat cu tot ce mişcă. E un travaliu. Este la fel de greu să alegi o carte ca şi să scrii despre ea. Până la urmă, câte cărţi poate citi un critic într-un an? Să zicem 50, maximum 70, dacă e foarte prolific şi mai scrie şi recenzii, nu numai cronici, adică texte mai scurte, pe lângă analize mai ample. Să zicem 50. Apar cam 200-300 de cărţi care pot fi comentate, deci trebuie să opereze o selecţie, să sacrifice anumite texte. E un risc pe care orice critic şi-l asumă, iar ceea ce pierde e penalizat de alţi critici. Până la urmă fiecare îşi alege pe barba lui.

Aşteptaţi părerea altor critici? Calculaţi momentul lansării unei cronici?

Nu calculez, nu. De foarte multe ori, dacă nu am scris primul despre o anumită carte, am scris printre primii. Alteori, e adevărat, am scris mai târziu, am ţinut cont şi de ce au spus alţii. Întotdeauna citesc şi ce se scrie despre o carte.

Vă influenţează părerile celorlalţi critici?

Mă pot ajuta să mă delimitez sau să fiu mai atent să nu calc peste aceleaşi lucruri, să nu le repet. Uneori, îmi confirmă judecăţile, alteori, nu. Depinde. În orice caz, nu mă orientez după ce scriu alţii. Sunt multe alte forme prin care pot să mă apropii de o carte. De exemplu, când ştiu că un autor pregăteşte o carte, sunt curios şi nu aştept. Există o anumită rumoare, zvonuri în legătură cu ce o să scoată un anumit scriitor, se creează o aşteptare şi atunci sigur că te orientezi şi în funcţie de asta. Uneori, sunt lucruri care te intrigă şi vrei să te convingi. Alteori, mi s-a întâmplat să pornesc chitit să rad o carte pentru că nu-mi plăcuse autorul şi mi se părea supraevaluat, dar citind cartea să-mi schimb părerea. Este un joc al imprevizibilului, dar acesta este şi farmecul meseriei de critic literar, faptul că regulile se schimbă continuu şi trebuie să ai flerul necesar să te mulezi pe specificul cărţii, al autorului, să nu încerci să vii cu o grilă. E o provocare şi asta.

Cum vă detaşaţi de vocea aşteptărilor publicului şi ale colegilor?

Eu am în mine mai mulţi cititori. Am şi cititorul naiv, care se bucură de o carte aşa cum se bucura în copilărie, adică se identifică, se lasă dus de lumea ficţiunii, dar am şi cititorul matur, cel care nu mai e păcălit de nimic şi care e atent la modul în care e alcătuită cartea. Şi, în acelaşi timp, este în mine şi cititorul care încearcă să se detaşeze de propriile idiosincrasii, de propriile fixuri, încearcă să se pună în pielea mai multora, să privească din mai multe perspective, să găsească un echilibru. Până la urmă, poate exista o carte care să nu fie pe gustul cititorului naiv din mine, dar celălalt cititor, profesionist, să o recunoască drept bună, valoroasă.

Puteţi să-mi daţi un exemplu?

Da, sigur… Să zicem anumite cărţi ale scriitorilor generaţiei ’80. Nu sunt un admirator al romanului Zmeura de câmpie, al lui Mircea Nedelciu. Mi se pare un roman mult prea tehnicist, dar nu pot să nu consider că e o carte bună, o carte bine construită, după un proiect interesant. Viciile pe care i le pot imputa ţin de gustul meu, de preferinţele mele subiective. În acelaşi timp, înţeleg că nu ele sunt singurele sau cele mai în măsură să acrediteze valoarea unei cărţi.

Prin urmare, sunteţi de acord că orice critic literar este subiectiv?

Inevitabil. Orice cititor este subiectiv, indiferent că este unul naiv sau unul profesionist. Numai că cititorul profesionalizat, criticul literar, este cel care-şi raţionalizează subiectivitatea, este cel care şi-o îndiguieşte. Ştiţi că era un film, Sunt timid, dar mă tratez. Aici ar fi Sunt subiectiv, dar mă tratez. Până la urmă, obiectivitatea este şi o formă de asumare a subiectivităţii şi de relativizare a ei. În acelaşi timp, e şi o formă de disponibilitate. Poţi să vii spre o carte cu anumite prejudecăţi, dar trebuie să fii pregătit să ţi le schimbi, să ţi le revizuieşti, pentru că o carte se poate impune prin ea însăşi, te poate convinge, te poate converti. Şi trebuie să fii gata şi pentru experienţa asta a convertirii.

Vă consideraţi un critic încăpăţânat sau, mai degrabă, unul capabil să se detaşeze de propriile aşteptări?

Cred că mai degrabă a doua variantă este valabilă şi, cu riscul de a părea uneori inconsecvent, sunt un critic tenace, dar nu unul încăpăţânat. Adică nu sunt genul care merge până în pânzele albe cu o anumită concepţie dacă vede că nu funcţionează, dacă vede că există lucruri care o infirmă. Când simte că există aşa ceva, se resetează şi trece pe un alt nivel. Un critic care nu învaţă şi nu se adaptează din mers riscă să eşueze în dogmatism şi, de la un punct încolo să nu mai înţeleagă literatura în care se mişcă. Şi atunci e deja un critic mort. Un critic anchilozat, în orice caz.

Până la urmă există şi o piaţă a criticilor, nu? Şi trebuie să supravieţuiţi…

Sigur că da. Prin urmare, adaptarea la mediu e valabilă şi în critica literară, nu numai în natura cu ecosisteme şi biotopuri. Există ecosisteme şi biotopuri ale criticii literare, există forme de adaptare la mediu care nu înseamnă neapărat o pliere oportunistă pe anumite trenduri, ci, pur şi simplu, capacitatea de a învăţa şi de a-ţi îmbogăţi experienţa din mers. Omul, cât trăieşte, învaţă, criticul, cât citeşte şi comentează, învaţă sau ar trebui să înveţe, şi trebuie să fie vigilent, adică să nu lase să treacă de bariera spiritului critic orice. Un amestec de empatie şi de spirit critic în exigenţă este util întotdeauna. Este o artă să le îmbini, dar asta ţine de capacitatea fiecăruia de a le echilibra cumva.

Vorbeaţi mai devreme despre faptul că în dumneavoastră locuiesc mai mulţi cititori. Mai aveţi timp să citiţi şi de plăcere?

Rezist cu încăpăţânare angajamentelor. Am colegi care nu mai citesc decât cărţile despre care scriu, dar cred că, atunci când ajungi să faci, asta eşti într-un mare pericol. Încerc, pe cât posibil, overtime, să citesc de plăcere cât mai mult, printre picături, cărţi despre care să nu scriu neapărat şi pe care să le citesc fără niciun fel de obligaţii. O fac şi din plăcere, dar şi dintr-un calcul, ca să mă menţin în formă, să-mi menţin spontaneitatea trează, pentru că, dacă ajungi să scrii numai din obligaţie, intervin rutina şi plictiseala, iar la un moment dat te saturi. Nu te mai motivează scrisul despre cărţi sau te motivează numai aşa, din raţiuni de putere sau pentru a-i demonstra cuiva că eşti mai bun sau mai de succes decât el. Nu, nu mă interesează lucrul ăsta, mă interesează să am şi percepţia aceea proaspătă, a cititorului de carte care se bucură când găseşte ceva care-i place. De asta, în vacanţă citesc foarte mult de plăcere şi, atunci când îmi iau o pauză de scrisul de la gazetă, fie ea şi de numai două săptămâni, încerc să recuperez, să citesc cât mai mult, aşa, de amorul artei.

Cam în ce ritm citiţi? Că tot aţi pomenit de Matei Brunul, în cât timp aţi citit-o?

Două zile. O zi şi ceva, de fapt. M-am concentrat pe 300 de pagini într-o zi, iar în ziua următoare, am citit restul de 100 de pagini printre picături. E foarte important, în calitate de critic literar, să-ţi gospodăreşti timpul, pentru că o carte de 400 de pagini îţi ia destul de mult. Să mai şi scrii despre ea iarăşi îţi cere ceva timp. Din fericire, având 13-14 ani de scris constant cronică am ajuns la o anumită viteză a redactării… Sunt şi alte lucruri de făcut în timpul unei zile, am şi familie, şi ore la facultate, merg prin oraş, în fine, multe alte lucruri. Deci trebuie cumva să-ţi gospodăreşti foarte atent timpul pe care îl ai la dispoziţie şi de asta e foarte important să faci selecţia necesară, pentru că, dacă îţi pierzi timpul cu o carte de 700 de pagini care e proastă, atunci e păcat de timp. Sigur că scrii în consecinţă, scrii că-i proastă, dar puteai să nu-i dai atenţie, să te ocupi de altceva.

Aţi avut la un moment dat o polemică intensă cu Andrei Terian. Pe de altă parte, el a făcut o afirmaţie drăguţă, comparând critica literară cu un epuizant război în tranşee, în care misia criticului e să se bată pentru specificul fiecărui text. De acord cu afirmaţia asta?

Da, sunt în cele mai cordiale relaţii cu Andrei Terian, cu care sigur că am polemizat uneori, alteori ne-am înţeles foarte bine. E un partener onest de dialog intelectual, inclusiv în contradictoriu, şi-mi face mare plăcere că, mai ales în lumea criticilor literari, găseşti oameni cu care poţi să polemizezi fără să ai sentimentul că există o anumită duşmănie. Pur şi simplu polemizezi şi polemica asta duce undeva. Da, cred că Andrei Terian are dreptate acolo, dar nu ştiu dacă în legătură cu asta am polemizat. Îmi pare rău că Andrei Terian a ieşit de la o vreme din cronica de întâmpinare şi s-a dedicat strict studiului academic. Poate va reveni la un moment dat, pentru că e nevoie de exigenţa şi talentul lui.

Polemica aceea era despre raportul dintre cărturescianism şi douămiism.

Da, între cei care veneau cumva în descendenţa literaturii lui Mircea Cărtărescu – cel puţin aşa vedea Andrei Terian lucrurile – şi cei care, din rândurile tinerei generaţii, veneau pe o altă filieră, opusă celei cărtăresciene. Andrei Terian mi s-a părut atunci nedrept cu anumiţi scriitori consideraţi de el epigoni ai lui Mircea Cărtărescu numai pentru că au trecut prin cenaclul lui. Şi eu am trecut prin cenaclul lui Mircea Cărtărescu, deci sunt mai aproape de fenomenul respectiv decât Andrei Terian. Între timp, m-am detaşat de perioada aceea, inclusiv de ataşamentul meu vechi faţă de Mircea Cărtărescu. Îl admir, dar nu necondiţionat. Însă nu pot să nu observ că sunt nişte scriitori care au ieşit din cenaclul ăsta şi care nu sunt totuşi epigoni cărturescieni, chiar dacă sunt prieteni cu Mircea Cărtărescu. Una-i una, alta-i alta. Nu scriu ca el sau nu sunt nişte clone ale lui. De exemplu, T.O. Bobe e un scriitor foarte bun, chiar dacă unii se încăpăţânează să vadă în el un cărturescian. De Răzvan Rădulescu cred că şi Andrei Terian s-a convins că nu e nici pe departe un epigon, ci un scriitor cu personalitate foarte puternică. Exemplele ar putea continua. Sorin Gherguţ, dintre poeţi, şi alţii. Trăim într-o realitate literară complexă şi nu cred că trebuie să ne repliem în spatele unor tranşee, adică ăştia sunt douămiiştii, anti-Cărtărescu, iar ăştia sunt pro. Nu, trebuie să recunoaştem valorile acolo unde le detectăm. Că unii au trecut prin cenaclul lui Cărtărescu şi alţii nu, că unii sunt pro, alţii, contra-Cărtărescu, astea sunt noţiuni care nu prea mai au de-a face cu literatura propriu-zisă, ci cu viaţa literară, ceea ce-i un pic altceva.

Dacă ne referim strict la valoare în poezie, aveţi speranţe să apară un poet care să-l bată la puncte pe Cărtărescu?

O, Dumnezeule, oricând se poate întâmpla asta. Dintre cei foarte tineri, nu văd, dar dintre cei apăruţi după 1990 putem găsi. Ioan S. Pop, care-i aproape de vârsta lui Cărtărescu, dar a debutat mai târziu. Sunt poeţi care pot să producă surprize. Dar, în acelaşi timp, e foarte greu să compari mere cu pere. Spre exemplu, consider că Marius Ianuş e cel mai intens mediatizat poet al generaţiei de după anul 2000, dar nu pot să-l compar nici cu Ioan S. Pop, nici cu Mircea Cărtărescu, pentru că e altceva. E ca şi când aş compara prunele cu nucile de cocos. E un alt tip de poezie, altă sensibilitate. Fiecare epocă, de fapt, îşi produce scriitorii în raport cu sensibilitatea ei şi e adevărat că în ultima vreme observ un soi de minimalism cam prea minimal în poezie. El poate să fie bun, dar prea mult strică şi cred că este nevoie şi de puţin maximalism. Din punctul ăsta de vedere, Cărtărescu este un autor care poate să servească drept reper, numai că el a scris poezie într-o perioadă în care instituţia poetului şi a poeziei însemna enorm, în care a scrie poezie însemna socialmente ceva important. După 1990, nu s-a mai întâmplat lucrul ăsta, poezia a căzut foarte mult. El însuşi s-a lăsat de poezie, chiar pentru că nu a mai crezut în poezie. E foarte greu să crezi în poezie când din punct de vedere social nu mai însemni nimic în ochii celor din jur. Poetul pare un personaj visător, rupt de lume, căruia nu e bine să-i acorzi prea multă atenţie, în orice caz ceva dispensabil. În secolul trecut, poezia era un lux care oferea un anumit prestigiu, acum prestigiul ăsta e tot mai diminuat. Publicul poeziei tinde să se restrângă mai mult la lumea literară. Nu exclud să apară cineva în viitorul apropiat, dar deocamdată eu nu-l văd. Îl aştept. (zâmbeşte)

Citiţi presă?

Absolut, de toate felurile. Mai ales pe internet, care îmi dă posibilitatea să fiu conectat în permanenţă la tot ce mişcă. Citesc tot mai puţin pe print. Citesc şi presă, şi bloguri, şi forumuri, tot. Cred că e bine să fii conectat la tot ce mişcă în general. Chiar dacă scrii despre literatură, nu te poţi izola într-un fel de turn de fildeş, pentru că literatura e conectată, la rândul ei, la pulsul lumii în care trăim. Sigur, am un timp foarte drămuit, dar cu internetul în faţă, lucrurile se simplifică foarte, foarte mult.

Aţi semnat prefaţa la două volume de Geo Bogza. Găsiţi în presa de azi reportaje de genul celor semnate de Geo Bogza?

Nu, nu prea mai văd. Au fost odată, în presa de print. Ele mai există încă, însă la TV. Aşadar, între timp, s-au schimbat suporturile. Mai există şi în presa scrisă, dar nu atât de multe câte erau în anii 90.

Atunci presa se vinde mai bine.

Într-adevăr. Între timp, s-a schimbat suportul şi s-a pierdut foarte mult în zona asta de reportaj. Ceea ce nu înseamnă că s-a pierdut tot. Există în continuare reporteri foarte buni, dar nu mai e totuşi reportajul care a fost înainte şi, în orice caz, Bogza e un caz mai special. Şi Brunea-Fox sau alţi reporteri care au făcut şcoală şi care, de altfel, sunt scriitori care s-au ilustrat în zona asta a reportajului. Cred că am avea nevoie de o revitalizare a reportajului. Schimbarea de suport, internetul şi televiziunea au adus un fel de comodificare a celor care scriu. Imaginea a ajuns să conteze mai mult. Nu cred că e nimic pierdut, realitatea e plină de subiecte care aşteaptă să fie expuse, investigate, important e să existe oameni curajoşi şi iscoditori.

Ce aţi face dacă aţi fi directorul unei edituri? Pe ce aţi miza ca să rezistaţi pe piaţă?

Oh, e foarte greu, nu mi-aş dori… Nu mi-am pus încă problema, n-am vocaţie de manager editorial, dar cred că aş încerca să merg pe un echilibru între literatura comercială, populară, vandabilă şi literatura de nişă. Adică aş încerca să intru pe anumite zone de vandabilitate mare ca să trag bani spre cărţile care se vând mai puţin, dar care sunt bune şi pentru un public mai avizat. Cred că aş experimenta mult, dar nu atât de mult încât să-mi frâng gâtul, aş încerca să ocup nişte nişe pe care alţii nu le-au ocupat sau le-au ocupat prost şi mi-aş atrage o echipă de colaboratori care să filtreze exigent, dar care, în acelaşi timp, să aibă şi simţul comerţului, pentru a monitoriza piaţa. Cred că aş avea şi colecţii de literatură SF sau de literatură poliţistă. Mi se pare că literatura poliţistă stă foarte prost în România, spre deosebire de deceniile anterioare şi e păcat…

Bine, există colecţia de romane poliţiste nordice de la Editura Trei.

Da, dar eu mă refer la romanele scrise de români. Însă, într-adevăr, până la revitalizarea literaturii noastre de profil, aş face ce-au făcut şi cei de la Trei, aş traduce de peste tot ca să arăt care sunt standardele şi să le dau nişte sugestii celor care vor să încerce la noi treaba asta. La fel şi pentru alte tipuri de literatură. Nu ştiu, m-aş gândi la mai multe variante, în orice caz, aş investi mult, pentru început, în serviciul de promovare. Editurile, de foarte multe ori, se promovează prost sau nu se promovează deloc. Nu fac cărţile să circule. Nu fac nimic să vină în întâmpinarea cititorului. Se duc la târg, la standuri, şi după aia dispar. E mare păcat. Mai bine porneşti mai timid, cu cărţi puţine, dar promovate bine, decât cu multe cărţi şi să te sufoci. Apoi, dacă aş fi editor, aş miza mult pe on-line, pe librăriile on-line, aş face un site prietenos, să fie cât mai interactiv, să-i cointeresez cumva pe cititori, să intru în grupurile de discuţie. M-ar interesa toate zonele astea vii, unde lucurile se mişcă. În faza aceea de entuziasm de la început, aş pompa cât mai mult. Dacă merge, bine, dacă nu, asta e. Fac altceva.

Volumul dumneavoastră, Războiul fluturilor, semnat împreună cu poetul Andrei Ungureanu, a ajuns să coste, la şase ani de la lansare, 5 lei. Cum vi se pare preţul?

Păi, e un volum de nişă, un joc, e normal să coste atât după şase ani. Din moment ce a rămas încă în librării, trebuie să se vândă. E un volum care şi-a avut cititorii săi, un experiment amuzant şi pentru mine, şi pentru Andrei Ungureanu. Astăzi aş scrie altfel, mai ales că sunt conştient de limitele acelui volum. Mi se pare că ideea a fost mai interesantă decât realizarea cărţii, se putea scoate mai mult de acolo. Poate cândva o să revin la idee şi aş insista mai mult pe poveste şi mai puţin pe artificii.

 

Critica îmi mănâncă foarte mult timp, dar nu am renunţat la gândul de a scrie proză şi uneori mă amuz punând câte ceva pe hârtie. Inclusiv crochiuri din realitatea imediată. Nu ţin jurnal. N-am ţinut niciodată şi acum e cam târziu să mă apuc, din moment ce am pierdut foarte multe lucruri importante pe care aş fi putut să le consemnez.

În această perioadă, Paul Cernat este pasionat de literatura americană interbelic.  De interbelic m-am apropiat încă din adolescenţă, citind despre stilul de viaţă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Stilul acela de viaţă are multe asemănări cu ce trăim azi şi mi se pare foarte interesant de văzut cum lucruri care se află în germene astăzi, înfloreau, îmboboceau atunci. Globalizarea, de exemplu, putem să o urmărim după Primul Război Mondial. Atunci a început totul. Cât priveşte pasiunea pentru o anumită literatură, Paul Cernat a spus: Am perioade când mi se pune pata pe câte o literatură. Altădată, mă atrăgea romanul german al secolului XIX sau romanul francez de la 1900 sau proza rusă. Acum sunt pe literatura americană interbelică. Mâine s-ar putea să fie altceva. Voi vedea.

Am rude prin alianţă care sunt sau au fost ofiţeri. În copilărie, eram întrebat dacă am legături cu generalul Alexandru Cernat, de la 1877. Din păcate, nu am. Totuşi, bunicii mei au luptat în război, iar bunicul din partea tatălui a fost chiar rănit în Primul Război Mondial şi s-a prăpădit foarte repede ca urmare a acelei răni. Am rude care au luptat pe front, de la care aud tot felul de poveşti foarte interesante.

Paul Cernat s-a născut la 5 august 1972, în Bucureşti. Este publicist, critic literar şi eseist, precum şi lector universitar la Catedra de Istoria literaturii Române a Universităţii Bucureşti. A colaborat cu cronici literare şi eseuri la numeroase publicaţii culturale din ţară, Dilema, Dilema Veche, Dilemateca, suplimentul Vineri al revistei Dilema, Observator Cultural, Suplimentul cultural al revistei 22, Idei în dialog etc. A participat, în calitate de critic de cenaclu, la Cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu. Este specialist în avangarda literară interbelică. Este autor a nenumărate prefeţe şi studii critice. A publicat: Avangarda românească şi complexul periferiei (Editura Cartea Românească, 2007), Contimporanul: istoria unei reviste de avangardă (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2007) şi Modernismul retro în romanul interbelic românesc (Editura Art, 2009). Alături de Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, a semnat volumele: În căutarea comunismului pierdut (Editura Paralela 45, 2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H-R. Patapievici, Editura Polirom, 2004) şi Explorări în comunismul românesc (vol.1 şi 2, Editura Polirom, 2004-2005), iar alături de Andrei Ungureanu, volumul de proză Războiul fluturilor (Editura Polirom, 2005).

Interviu publicat (în variantă prescurtată, din cauza limitei de spaţiu) în “Observatorul militar” din 07 decembrie 2011.

0 comentarii la „Criticul literar Paul Cernat: “Sunt subiectiv, dar mă tratez”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *