Dan Stanca: „Pentru mine, scrisul nu e un hobby”

„Anii frigului” (Editura Humanitas) şi „Cum mi-am distrus viaţa” (Editura Cartea Românească) sunt cele mai recente romane publicate de Dan Stanca. Cărţile au apărut aproape simultan şi au fost comentate deja de critici.

 

Dragă Dan, două romane au apărut nu cu mult timp în urmă sub numele tău. Cum le așezi în ordinea celor deloc puține pe care le-ai publicat? Care ar fi locul lor?

Ordinea este, ca să zic aşa, aceeaşi. Nici mai sus, nici mai jos, este o ordine cronologică.

 

Scriitorii cam evită ca două cărți să le apară la mică distanță una de cealaltă. E posibil ca una dintre ele sa piardă din receptivitate. Cum a fost aici, crezi că unul dintre cele două romane l-a pus în umbră pe celălalt?

E adevărat, dar eu nu mi-am făcut niciodată asemenea calcule. Vreau să spun că am pus întotdeauna problema creaţiei deasupra aceleia a aranjamentului. Dacă romanele mele ajung să se împiedice unul de altul, asta-i situaţia. În general, sunt un ghinionist şi nu-mi fac iluzii ca la vârsta mea să ies din acest tipar.

 

Ai ajuns pe la 20 şi ceva de romane publicate. Crezi că ai scris deja Romanul tău sau eşti în drum spre el? Te întreb asta pentru că am văzut păreri legate de grafomania ta, care ar sugera o concentrare mai mare a scrisului…

Nu sunt un grafoman. Eu am scris întotdeauna când am avut ceva de spus şi nu ca să mă aflu în treabă, pentru mine scrisul nu e un hobby. În privinţa primei întrebări, ai pus degetul pe rană. Nu ştiu dacă am dat romanul vieţii şi, să fiu sincer, nu cred că, dacă nu l-am produs până acum, de acum înainte voi mai face ceva în acest sens…

 

Una dintre aceste voci a subliniat lipsa de unitate din „Cum mi-am distrus viaţa”, în care se pare că ai gândit să uneşti două istorii puţin cam prea diferite, iar lipirea lor ar fi artificială. Care este povestea acestui roman publicat la noua editură Cartea Românească?

Aici chiar am fost ghinionist. Romanul e compus din două romane de sine stătătoare, care trebuiau să apară separat. Dar oferindu-mi-se şansa să public o carte mai groasă şi simţind că nu mai am timp, m-am gândit să le unesc. Ironia amară e aceea că până la urmă mi-am dat cu stângul în dreptul… Lipirea nu e dintre cele mai izbutite şi de aceea recomand cititorilor mei să ia romanele separat, dar în fine, ce mai contează acum… Partea proastă e aceea că înainte de apariţia cărţii nu am avut cu cine să mă sfătuiesc. Poate sfătuitorul visat mi-ar fi fost de mare ajutor.

 

De cealaltă parte, Editura Humanitas ţi-a promovat „Anii frigului” aşa cum am văzut că procedează cu toţi autorii români pe care mizează. Cât de onorantă este pentru tine publicarea unui roman la o astfel de editură, la care mulți scriitori români de azi nici nu îndrăznesc să viseze?

Evident, este o mare onoare, iar editura s-a străduit cât a putut să promoveze cartea. În orice caz, aşa simt, a făcut mult mai mult decât la precedenta, de acum zece ani.

 

Mă gândesc că cele două cărți recent apărute sunt ca doi copii: nu ai cum să ţii la una mai mult decât la cealaltă. Totuşi, pe care ţi-ai dori-o mai comentată, mai discutată?

Nu pot să fac deosebirea, precum eroina din Alegerea Sofiei, romanul lui Styron.

 

Cum mai vezi tu scrisul şi misiunea lui astăzi, după atâtea și atâtea cărți? Se mai poate el schimba, te mai poate el schimba?

Cum am spus de un milion de ori anul acesta şi cred că tot aşa ţi-am scris şi ţie pe o carte: Literatura nu poate repara greşelile vieţii. E suficient, cred…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *