„E-un rege nebun în Danemarca” de Dario Fo

Scriitorul italian Dario Fo a trăit 90 de ani şi jumătate. Cunoscut încă din tinereţe datorită textelor sale satirice, pe care le interpreta singur, s-a dedicat teatrului, sancţionând derapajele politice în majoritatea spectacolelor, în care era unicul interpret. Survolându-i biografia, în care străluceşte Premiul Nobel pentru Literatură din 1997, înţeleg că s-a distrat făcând pe bufonul şi că i-a plăcut să fie vocea celor mici şi slabi, în raport cu puterea.

În ultimii ani de viaţă, a scris trei romane. Două au apărut înainte să moară, e vorba despre „Fiica papei”, publicat şi la noi, de Humanitas Fiction (2016), şi despre acesta, „E-un rege nebun în Danemarca”. Al treilea, „Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei”, a fost publicat postum în Italia, scriitorul părăsindu-ne în urmă cu un an, la 13 octombrie 2016. Ca şi celelalte două, şi acesta va fi publicat de Humanitas Fiction.

Trei romane în ultimii ani de viaţă, când viaţa aceasta atinge 90 de ani – asta da chestie!  Mai ales când cel puţin primele două, care au apucat deja să fie traduse şi să capete cât de cât vizibilitate internaţională, au devenit bestselleruri.

Regele nebun din cel de-al doilea său roman este Christian VII al Danemarcei, prezentat aici pe două planuri: căsătoria sa cu Caroline Mathilde, sora regelui George III al Angliei, şi schimbările legislative pe care le impune chiar înainte ca Revoluţia franceză să schimbe lumea. Măsurile luate de Christian VII (şi continuate de fiul său, Frederik V), care vizau abolirea torturii şi a legării de glie, precum şi învăţarea limbii daneze indiferent de clasa socială, sunt în perspectiva scriiturii lui Dario Fo rodul unei minţi lucizi, rodul unor iluminări în contrast cu nebunia cvasiclasificată a regelui.

„…lumea zice despre mine că sunt nebun din pricina anumitor ieşiri. Ce s-ar putea spune atunci despre toată omenirea asta care nu ştie altceva decât să se gâtuie şi să verse râuri de sânge pentru chestiuni legate de credinţă sau de rasă?!”

Nebunia apare aici drept contracurent, puţinii aliaţi ai regelui având de luptat cu o întreagă clasă politică obişnuită cu privilegiile şi cu o regină-mamă (vitregă) căreia i se mai spune şi „băbătie”. Ca intriga să capete şi mai multe scântei, romanul mai surprinde şi relaţia dintre regina Caroline Mathilde şi un medic german ajuns ministru, în care regele îşi pusese nădejdea. Totul, sub forma unor fragmente de jurnal şi a unor cronici secrete (pe modelul rafinat de John Williams, în „Augustus”) ţinute de personajele cheie ale acestei istorii care arată că, în ale luptelor de clasă ori în ale bârfelor de palat, toate naţiile sunt la fel.

Cum unele personaje rămân ca nişte paranteze deschise, cu destinele nelămurite de un Dario Fo aparent grăbit, accentul pare să cadă nu pe ele, ci pe naţiune şi pe momentul ei revoluţionar-istoric. La curte, se învăţa acum daneza, datorită regelui „nebun”, întrucât nobilimea ştia doar germana, spre a se diferenţia de popor, statutul chirurgilor era îmbunătăţit, iar vasele erau obligate să recruteze personal danez. Aşadar, „nebunul” s-a dovedit un patriot, un clarvăzător care avea să facă bine ţării sale.

Vă recomand să priviţi acest scurt film în care Dario Fo a vorbit despre roman şi, în mod special, despre povestea de dragoste dintre regele Christian VII şi regina Caroline Mathilde.

El s-a declarat fermecat de această istorie, în care Caroline a picat fără să afle decât prea târziu că viitorul său soţ era considerat drept nebun, şi a trasat o paralelă cu „Romeo şi Julieta”.

Dario Fo,  „E-un rege nebun în Danemarca”, Editura Humanitas Fiction, 2017, 176 de pagini, traducere: Vlad Russo

Carte disponibilă libris.ro şi pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *