Evald Flisar: „Singura formă de a ordona lumea este de a o transforma în poveşti”

După ce am citit „Observatorul”, roman apărut în acest an la Editura Pandora M, m-am pregătit de întâlnirea cu slovenul Evald Flisar urmărindu-i cam toate înregistrările de pe youtube în care vorbea în limba engleză. Aşa, am aflat că este la a treia soţie şi că a lucrat cândva în Australia, la căile ferate, ca una dintre modalităţile prin care se putea stabili la Londra. Cum se explică aceste chestiuni mai puţin obişnuite şi ce am aflat nou despre el şi despre scrisul lui, în dialogul care urmează, un dialog cu un scriitor deloc în vârstă, deşi are 72 de ani.

 

Aşadar, stimate domnule Flisar, sunteţi acum la a treia soţie…

Da, dar şi ultima… (râde) Şi am şi un băiat de 10 ani.

Unicul fiu?

Nu, mai am un băiat care locuieşte la Viena. L-am avut la 21 de ani, eram prea tânăr şi cred că nu m-am descurcat. Oricum, mi-am dat seama că a fost o greşeală din partea mea să am o relaţie cu mama lui, aşa că am mers la Londra să studiez. Am abandonat totul atunci, iar acum el nici măcar nu vrea să mă cunoască.

Chiar aşa?

Nu vrea. Am încercat de câteva ori, dar am primit răspuns negativ.

De ce credeţi că nu vrea?

Poate că mama lui i-a spus lucruri urâte despre mine. De asemenea, când am divorţat, ea s-a recăsătorit cu un văduv, cu doi copii. Deci băiatul meu a crescut într-un mediu familial normal, aşa că, probabil, noul lui tată a devenit simbolul figurii parentale masculine, iar acum nu ne cunoaştem. Deloc. Ultima dată când l-am văzut avea doi ani.

Iar acum are…

50 de ani. Îl mai urmăresc pe internet. Şi, să vedeţi… S-a răzbunat bine de tot. La şcoală, mie mi se părea foarte dificilă matematica. Ce-a ajuns el? Doctor în matematică.

Cred că sunteţi mândru.

Lumea mă întreabă deseori dacă sunt mândru de una, de alta, însă eu nu ştiu cum este acest sentiment, mândria. Cum te simţi când eşti mândru de ceva? Eu nu ştiu.

Nu sunteţi mândru de opera dvs., de cărţile dvs.?

Sunt mulţumit de unele şi mai puţin mulţumit de altele. Dar sunt foarte pasionat de următoarea pe care o voi scrie. Şi, în timp ce o scriu, nu sunt mândru, ci fericit, pentru că îmi dă viaţă, energie. Dar mândrie? Fiul meu cel mic, când vine de la şcoală, îmi spune cu o mândrie inocentă ce a mai făcut. Asta e ok. Dar pentru un adult ca mine, cred că sentimentul acesta este puţin cam nepotrivit.

Să ne întoarcem la cea de-a doua soţie, cea prin care aţi ajuns până în Australia ca să puteţi, până la urmă, sta la Londra.

Da, de fapt ne-am întâlnit la Londra, ea era din Amsterdam… Ne-am căsătorit. De ce? Voiam să ne stabilim la Londra, însă cu paşaportul meu de fostă Iugoslavie nu se putea. Atunci am auzit că tinerii australieni care vin la Londra au permis de şedere de cinci ani şi se pot stabili acolo, aşa că mi-am zis că voi deveni un tânăr australian.

Şi atunci aţi lucrat la căile ferate?

Ei, da… Când am început demersul pentru viză, ni s-a spus că, pentru a merge în Australia, trebuie să fim căsătoriţi. Bine, ne-am spus, ne căsătorim. Aşa că ne-am căsătorit şi în felul acesta am obţinut viza pentru Australia. Acolo, tot ce-mi doream era să obţin paşaportul australian şi, imediat ce am ajuns, m-am interesat cum se pot câştiga banii. Mulţi şi în timp scurt. Astfel, unii mi-au vorbit despre căile ferate. Nu i-am crezut, însă am început de jos, ca asistent, omul care ridică paleta ori steguleţul în staţie, până am ajuns să conduc trenul. Ajunsesem să câştig ca un chirurg dintr-un spital din Sidney.

Şi după asta am înţeles că aţi avut probleme cu somnul, pentru că lucraţi şi noaptea…

Bioritmul s-a stricat pentru că uneori intram în tură la două noaptea, alteori la 12 ziua, şi turele se tot schimbau de la o săptămână la alta. În fiecare zi am ajuns să mă trezesc la 4… Aş putea chiar să scriu un roman despre trezirea asta la 4. De atunci, la 6 adorm la loc, iar dacă am linişte să pot dormi până la 9, sunt bine. Dar dacă sar peste cele trei ore de somn, ziua mea este pierdută. Cum azi am fost privat de orele respective, deci orice spun aici va suna ciudat. (zâmbeşte)

Nu aţi servit o cafea?

Am băut deja trei. Poate un pahar de vin să mă ajute, dar e cam devreme.

Am citit romanul dvs., „Observatorul”, şi am văzut că e tradus direct din slovenă.

Da, majoritatea traducerilor mele se fac din engleză. În Japonia, Etiopia, Indonezia, nu ştie nimeni slovena, aşa că folosesc cu toţii limba engleză.

Ce credeţi în legătură cu traducerea din engleză? E, cumva, o traducere la mâna a doua.

Pentru proză, merge. Ca traducător, trebuie să rescrii textul până la un punct. Ca student, am citit patru variante ale romanului „Doctor Jivago”, în patru limbi diferite, şi am crezut că citesc patru romane diferite. Atât de distincte erau traducerile. Ca traducător, trebuie să înţelegi textul şi apoi să-l adaptezi limbii în care traduci. Dar, la teatru, asta nu mai funcţionează. Când scriu teatru, îmi fac singur traducerea, pentru că a traduce bine o piesă înseamnă să fii şi un om de teatru. Şi nu sunt prea mulţi. În Germania, am zece piese traduse de un regizor.

De ce traducătorul respectiv trebuie să fie un om de teatru?

Pentru că altfel traducătorul respectiv va traduce pentru ochi, va fi prea literal, în timp ce limbajul vorbit pe scenă este total diferit. La Londra, am lucrat ceva pentru BBC. Printre altele, am primit un roman ca să-l transform într-o piesă de teatru radiofonic. Iar acest roman – i-am uitat titlul – avea foarte multe dialoguri, aşa că eu am transpus pur şi simplu dialogurile în piesă. Când am predat lucrarea mi s-a spus să nu e bine, că nu funcţionează. Atunci mi s-a spus, pe pagini, că acela era dialog pentru ochi, în timp ce ei aveau nevoie de dialog pentru urechi. Total diferit. Am fost nevoit să-l rescriu.

Pe de altă parte, am înţeles că atunci când începeţi un roman, nu ştiţi despre ce o să fie.

Nu sunt un arhitect. Am încredere în intuiţie. Ştiu o persoană, care e deja parte din mine, alături de care plec într-o excursie. Nici eu, nici el nu ştim ce se va întâmpla. Apoi, lucrurile se dezvoltă, iar când ajungem la sfârşit…

Sunteţi surprins.

Da, câteodată sunt. Însă există un moment, de cele mai multe ori pe la jumătatea romanului, când eşti luat de val. Nu mai ai controlul romanului, ci eşti acolo doar pentru a-l duce mai departe şi a-l termina.

Şi cum vă simţiţi când nu mai puteţi schimba nimic dincolo de un punct în carte?

Păi dacă vezi că încă mai poţi schimba, deşi eşti aproape de final, înseamnă că e ceva în neregulă, că povestea nu are suficientă putere să te învingă şi să te ia cu ea. Dacă aşa face cu tine, înseamnă că la fel se va întâmpla şi în cazul unui cititor. Aşa că mai bine o arunci.

Ce vârstă aveaţi când aţi scris „Observatorul”?

Nici nu mai ştiu. (se uită în carte, după ediţia iniţială) Acum 8 ani, deci aveam vreo 64 de ani.

De ce v-am întrebat asta? Pentru că, fără a vă şti vârsta, am avut impresia că romanul e scris de un tânăr. Poate datorită ritmului…

Aşadar credeţi că odată cu vârsta devenim mai lenţi… (râde) Să ştiţi că, în orice caz, nu mai am energia de altădată. Sunt în declin, cam la toate aspectele. Dar pentru că am un băiat de zece ani şi o soţie cu 31 de ani mai tânără decât mine, vă rog să nu-mi spuneţi că sunt bătrân. (râde)

Cum influenţează acest anturaj stilul scriiturii dvs.?

Dacă întâlneşti femeia pe care o aştepţi de-o viaţă, iar relaţia voastră funcţionează şi după vreo 22 de ani, poţi spune că viaţa ta a fost plină de satisfacţii. Nu ne-am certat nici măcar o dată.

Nici măcar o ceartă micuţă? Pentru cine iese să cumpere pâine, de pildă.

Nici măcar. Am discutat. Nu ne-am certat. Avea 19 ani când ne-am întâlnit, iar eu aveam 50. Eu mi-a dat seama că n-are cum să funcţioneze şi mi-am spus că n-am niciun drept să privez o tânără de anii frumoşi care urmează.

Dar ea s-a arătat încăpăţânată.

Da, n-a vrut să-mi mai dea drumul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Am crescut împreună. Scrie cărţi pentru copii, este editor, primeşte burse şi poate şi datorită îndrumării mele a devenit o femeie de succes.

Probabil ea v-a convins să scrieţi cele două cărţi pentru copii.

Da, e adevărat. Am scris două ca să-mi dau seama că a scrie pentru copii este mult mai dificil decât pentru adulţi. Pe adulţi îi mai păcăleşti, dar nu şi pe copii. Ei nu te cred şi nu te vor mai citi. Două cărţi pentru copii mi-au fost suficiente.

Ştiu că nu luaţi pauze între proiecte, că treceţi imediat de la unul la altul.

De obicei, încep altul când sunt la mijlocul celuilalt. Mă plictisesc şi am nevoie de altceva. Văd finalul, dar mai e mult până acolo şi mă cam plictiseşte să scriu ceva ce ştiu deja, aşa că am nevoie de un pahar de vin, după care vine soţia şi-mi spune că am tot promis că mă las de băut… (râde)

Este scrisul o bucurie?

Nu. Pură suferinţă. Este dificil, nu e deloc uşor.

Atunci de ce aţi devenit scriitor?

Pentru că percep lumea din jur ca haos şi am nevoie de ordine ca să pot trăi. Iar singura formă de a ordona lumea este de a o transforma în poveşti. Când ai o viziune livrescă, haosul se mai domoleşte, capătă sens. Deci, cumva, mă păcălesc spunându-mi că lumea are sens, că orice se întâmplă are sens. Pentru mine scrisul are un sens terapeutic.

Una dintre ideile din această carte este că trăim în realitate, dar şi într-o iluzie.

Trăim în două lumi paralele. Suntem bombardaţi, citim cărţi, ne uităm la TV, citim bloguri, devenim tot ceea ce consumăm, deci care este spaţiul acela şi unde îl găsim, spaţiul pe care să putem spune că ni se suprapune, că acela suntem noi? Tânărul din acest roman încearcă să găsească acest spaţiu şi îl află abia la finalul romanului, când pentru prima dată intră în contact cu lumea reală. Şi se pare că nu e atât de complicat, că nu trebuie decât să iubeşti, să stai pe un balcon, să priveşti răsăritul, să ieşi la cumpărături etc.

Este dragostea ca un medicament care ne permite să simţim realitatea cea adevărată?

Ah… Sunt cel puţin 100 de feluri de dragoste, deci depinde la ce fel de dragoste vă gândiţi. Dragostea mea pentru fiul meu este absolut pură şi plină de entuziasm şi adevăr. Aş putea să şi mor pentru el. Dacă nu eşti gata să mori pentru un anumit lucru, aceea nu e dragoste.

În ce priveşte scrisul, aţi simţit vreodată că se goleşte sacul de idei?

Nu, pe măsură ce trec anii, sacul se umple. Pentru că în timp ce experienţele se transformă în amintiri, amintirile se amplifică şi devin poveşti care trebuie aşezate pe hârtie. Tot timpul apar personaje noi în mintea mea, personaje care se cer scrise.

Aşadar, nu aţi suferit niciodată de lipsă de inspiraţie.

Nici măcar nu ştiu ce este. Presupun că sunt un norocos, dar cred că lipsa aceasta de inspiraţie este şi din cauza lenei.

Nu vă recitiţi cărţile…

Ocazional. Câteodată simt nevoia asta pentru că m-am îndepărtat de o anumită carte şi mai merg la evenimente…

Cât de greu vă este să vorbiţi despre o carte care a fost publicată acum, să zicem, 10 ani?

Aproape imposibil. Uneori, nici nu-mi mai amintesc titlul. Alteori, se întâmplă să fiu nevoit să verific o traducere în engleză şi atunci am revelaţia unei cărţi bine scrise…

Şi vă întrebaţi cine a scris-o….

(râde) Da. Mă întreb cum de nu mi-am dat seama mai repede ce bun sunt? Dar apoi am momente în care simt că nu e bine, că nu sunt pe drumul bun. Atunci fac apel la un procedeu mai vechi. Iau din bibliotecă un Dostoievski şi dacă Dostoievski mi se pare că sună foarte bine, atunci arunc ce am scris şi îmi spun că, într-adevăr, a fost o zi teribilă. Dar dacă amândoi părem la fel de slabi, atunci ştiu că sunt ok.

Deseori vorbiţi şi în interviuri, şi în romane, despre latura întunecată a oamenilor. Spuneţi că şi dumneavostră aveţi o astfel de latură.

Dvs. nu aveţi?

Cred că da.

Sunteţi conştient de ea?

Nu ştiu, presupun că da.

Şi ce faceţi cu ea? Cum scăpaţi de ea?

Citesc.

În cazul acesta, o împărtăşiţi cu personajele cărţilor pe care le citiţi. Ei bine, eu îmi las latura întunecată să se ducă spre personajele pe care le creez.

Este scrisul un mod de a vă ţine la distanţă de latura întunecată a vieţii?

Doar ca un mod de a spune. Scrisul mă ajută să fiu mai conştient de ce este în mine.

Aş mai avea o întrebare… Am citit că aţi fost al treilea copil al părinţilor dvs., unul nedorit. Chiar şi în „Observatorul” relaţia fiului cu tatăl nu este prea bună şi am înţeles că mai aveţi un roman despre o astfel de relaţie nefericită (My Father’s Dreams).  Nu am cum să nu leg asta de faptul că nu v-aţi văzut primul copil de foarte mulţi ani.

Cred că e foarte periculos să legaţi lucrurile aşa. M-am născut la sfârşitul războiului, ca un copil neplanificat,  e adevărat…

Sună trist.

Deloc. Felul de a privi viaţa ţi se schimbă în timp şi tot ce pot să vă spun despre părinţi astăzi este că mi-au oferit multă libertate. Nu îşi făceau griji pentru mine, în timp ce eu astăzi stau la geam şi mă uit cu îngrijorare la ce ar putea să i se întâmple băiatului meu care e chiar în faţa casei. Lucrurile s-au schimbat mult…

Evald Flisar (n. 13 februarie 1945, Gerlinci, Slovenia) este poet, prozator, dramaturg, editor şi traducător. A fost preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Slovenia trei mandate consecutive, între 1995 şi 2002. Este redactor-şef al revistei literare de tradiţie Sodobnost. A publicat romane, cărţi de călătorie, dramaturgie, dar şi două cărţi pentru copii. În România, i-a fost publicat în acest an romanul „Observatorul” (în slovenă, „Opazovalec” – 2009), la Editura Pandora M, despre care am scris aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *