Mă vait că, oricât ar repeta Radu Aldulescu povestea din decembrie ’89, cu trecerea falsă de pe un mal pe altul, mulţi tot nu vor pricepe. Şi oricâte destine ar dăltui în piatra tranziţiei româneşti către nimic, lumea va rămâne aceeaşi, „cu legi făcute de curve pentru curve. Un sistem astfel conceput, având mentalitatea irepresibilă, insinuantă a vaginului care procură plăcere contra cost”.

Istoria lui Emanuel Victor Calomfirescu, un ţăran din Gogoşu, localitate amărâtă din Oltenia, ţăran care se ridică după ce colaborează cu Securitatea şi duce compromisul la rang de artă, adaptându-se vremurilor în care înmugurea neocomunismul, aşadar istoria acestui ţăran ajuns după ’90 patron de trust de presă şi candidat la prezidenţiale nu este inedită. Au abordat-o şi alţi scriitori (cel mai recent, Cristian Teodorescu, în „Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui”) fără ca efortul lor să aducă revigorarea literaturii, să ceară tiraje peste tiraje şi să implore prezenţa scriitorilor la lecturi publice. De altfel, am impresia că Radu Aldulescu nici nu scrie, aparent, aceeaşi poveste, de vreo trei romane încoace, pentru a determina vreo schimbare ori pentru a impresiona, ci pentru că el însuşi se simte trădat visceral de o societate care trăieşte în continuare cu frică. Aceeaşi frică din cele 10 luni în care personajul său principal de aici se afla închis în penitenciarul de la Colibaşi, când „Oamenii sunt cuminţi şi la locul lor, integraţi, până şi ăia din puşcării. Nimănui nu-i arde de revoluţii. Lumea are copii, familii, slujbe, case, milioane de apartamente pentru ţărănimea muncitoare, în lanuri de blocuri înşirate de-a lungul bulevardelor. Lumea are chiar şi ce pune pe masă…”.

Emanuel Victor Calomfirescu fuge din Gogoşu cu sictirul băieţilor lui Moromete. Urăşte pământul şi munca aspră pe care o implică. „Acolo-i plânsul şi scrâşnirea din dinţi: un iad şi o amărală din care toţi dau să fugă, mai aproape, în fabrici şi pe şantiere, sau mai departe, ca el, învăţând carte şi învăţând mai ales cum să câştige o pâine mai uşor.” Devine profesor, martor în Pepinieră – celula disidentă a maestrului Vergilius, un personaj tolerat până la un punct –, colaborator, puşcăriaş, după care se ridică pe umerii fricii sale şi ai dorinţei compensatorii de reuşită până la statutul incredibil de patron de presă şi de candidat la prezidenţiale. Publicaţia sa, Glasul Revoluţiei, pe care o rupe de principiile maestrului său, este exact Gastronomul din „Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui”, un mijloc la îndemâna politicienilor vopsiţi. Cum vopsită este şi societatea, şi bucuria generală – pe care naratorul o aseamănă cu un şir de orgasme: „(…) vremurile se dăduseră peste cap dezgolindu-şi bucile apetisante, declanşând orgasme-n lanţ: democraţie, libertate, deschiderea graniţelor, promisiuni de belşug şi bunătate (…)”.

Mare lucru să ţii ochii deschişi în aşa dezmăţ şi să-ţi dai seama că totul nu e decât o poleială, sub care se ascunde compromisul, frica, falsitatea şi perversiunea. Emanuel se adaptează la tot acest univers vânzând gogoşi prin Glasul Revoluţiei, care revoluţie apare aici, şi nu doar aici, ca o uriaşă gogoaşă livrată românilor, din care fiecare a muşcat, mai mult sau mai puţin, aşa cum a gustat şi din ceea ce naratorul numeşte „rahatul comunismului”.

Emanuel urcă învăţând din mers regulile strâmbe ale sistemului şi îşi certifică aptitudinile cameleonice inclusiv în viaţa intimă: se iubeşte cu „purcica lui scumpă” mai degrabă din interes  (Luiza avea părinţi cu stare şi conexiuni), însă când lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, se refugiază în braţele „năşicii”, Beatrice. Aici, ar fi o altă cheie de interpretare, cu Emanuel în colţul triunghiului dantesc, alături de Beatrice şi Vergilius, cu trădarea maestrului şi alinarea în braţele „năşicii”, al cărei ultim rol este să-l treacă pe Emanuel dincolo.

Cine are urechi de auzit să audă. Cam asta cred că strigă Radu Aldulescu în ciclul romanelor sale dedicate saltului de la comunism la neocomunism, plimbându-şi personajele prin aceleaşi cicluri de întâmplări, măcar de le-ar pricepe cineva sensul. Subtil, unele figuri, precum Robert Stan sau Laurian Susanu, trec dintr-un roman în altul („Îngerul încălecat”, „Cronicile genocidului”, „Istoria Regelui Gogoşar”) evidenţiind „coborâşurile şi suişurile vieţii, destinului, deh, meandrele…”.

Impresia mea este că Radu Aldulescu plânge la fiecare roman de genul acesta. Un vaiet pe care e greu de zis cine-l mai aude.

Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoşar, Editura Cartea Românească, 2015

Carte disponibilă pe libris.ro.

Cronică publicată în revista Timpul la 03.11.2015.