„Lupta mea. Cartea a cincea: Mai sunt şi zile cu ploaie” de Karl Ove Knausgard

„Lupta mea. Cartea a cincea: Mai sunt şi zile cu ploaie” de Karl Ove Knausgard

Survolate, paginile din „Lupta mea” par nişte banalităţi, însă odată ce desantezi pe acest câmp doldora de chestiuni aparent nesemnificative, intri într-un soi de labirint al trăirilor intime, pe care Knausgard l-a ridicat aşa cum păianjenul îşi construieşte plasa în aşteptarea prăzii. E un soi de magie, pentru că eşti ca vaccinat şi nu ştii de unde e ameţeala asta care-ţi cam place. E în scriitura lui Knausgard un şarpe care-ţi spune chestioare pe placul tău, ţi le şopteşte ca şi cum numai ţie ţi le-ar spune, iar tu să le ţii doar pentru tine, ca un ascultător privilegiat.

Knausgard se dezvăluie şi pare că o face doar pentru tine, pentru că sunt multe momente în care îţi lasă impresia că te înţelege aşa cum eşti, cu slăbiciunile tale, că minusurile tale sunt şi ale lui şi că sentimentele şi părerile tale nu sunt cu nimic mai ciudate decât ale multora. El vine cu o scriitură aerisită, în care se protejează foarte puţin, fără jenă sau temeri şi fără să ţină cont de consecinţe.

În cartea a cincea din „Lupta mea” (ar mai fi una singură de publicat la noi), Karl Ove Knausgard este pe la 19-20 de ani, ca tânăr aspirant în cariera de scriitor şi cursant la o academie de scriere creativă din Bergen. Este într-o perioadă în care se cunoaşte pe sine, un tip rebel, cu accente de violenţă de care se ruşinează. Bea foarte mult, pierde nopţile şi trăieşte o continuă frustrare a nereuşitei scrisului său, în timp ce vede că mulţi dintre cunoscuţi au deja volume publicate, deşi unii dintre ei sunt chiar mai tineri. Are o înclinaţie către critică, publică în gazete şi totuşi simte gustul amar al înfrângerii cu fiecare cronică: „recenzând cărţi trebuia să-mi recunosc înfrângerea de fiecare dată când scriam”.

„Scrisul era înfrângere, era umilinţă, însemna să ajungi faţă în faţă cu tine însuţi şi să-ţi dai seama că nu eşti destul de bun. Cântatul într-o trupă era cu totul altceva, însemna să te dedici cu totul alături de alţi câţiva oameni şi să laşi lucrurile să evolueze de la sine.”

Mai mult decât orice alt volum din serie, acesta este despre formare şi deformare, despre cum se leagă viaţa privată de cea de scriitor şi modul cum se influenţează reciproc. Un introvertit cu tendinţe asociale, dar cu o ambiţie enormă de a-şi urma visul, acesta este „personajul” de aici al lui Knausgard, care-l anticipează pe adultul curajos care avea să redefinească limitele literaturii.

Şi pentru că m-am cam învăţat cu pânza păianjenului Knausgard, am ajuns să fiu mai atent la detalii. Îmi place cum dezvoltă şi cum te acaparează, însă îi simt şi zonele pe care le „neglijează” ori peste care sare. Intenţionat, aş zice. Şi aş argumenta cu un exemplu simplu: felul în care se eschivează în prezentarea primei nopţi de dragoste cu prietena lui. După luni de aşteptare şi de emoţii împinse la limită, dezvoltate în pagini peste pagini, ajunge şi la seara/noaptea cu pricina, pe care o tratează cumva din încheietură, ca şi cum fie n-ar mai avea chef, fie s-ar ruşina brusc de propriile dezvăluiri:

„Ea a zâmbit şi s-a uitat în pământ, moment în care am înţeles. În ziua aceea avea să se întâmple. Ne-am îmbrăţişat, am intrat în dormitor, am dezbrăcat-o încet, ne-am întins pe saltea, lângă perete. În tot acest timp, un picior n-a încetat să-mi tremure. Cerul înnorat de afară umplea camera cu lumină, se lăsa peste trupurile noastre albe, peste faţa ei, peste ochii ei care mă priveau mereu.

După aceea am făcut duş împreună…”

Şi mai are situaţii asemănătoare, în care construcţia migăloasă a punctului culminat se transformă într-un vulcan din care iese un balon de săpun. Este niţel cam dezamăgitor, însă cred că măcar unele momente de genul acesta sunt acoperite sau atinse în celelalte cărţi din serie, iar cronicarii care se ocupă mai atent de „Lupta mea” vor descoperi conexiunile dintre volume (unele sunt evidente, cum ar fi moartea tatălui, detaliată într-un volum şi pomenită ori sugerată în celelalte). De altfel, probabil şi Knausgard, surprins de bagajul impresionant de informaţii care au intrat în aceste cărţi, n-a mai reuşit să acopere totul aşa cum şi-a dorit iniţial, astfel că unele gropi sunt inerente. În legătură cu acest fapt, am înţeles că volumul al şaselea din serie, ultimul, ar fi despre reacţiile cunoscuţilor la scrierile sale şi despre detalii care nu au fost acoperite anterior. Îl aştept cu aceeaşi nerăbdare cu care le-am aşteptat pe toate după ce l-am citit pe primul, pentru că Knausgard, prin amalgamul de chestiuni personale din aceste cărţi, a devenit mai apropiat, mai cunoscut decât unii dintre „apropiaţii” din realitate.

Knausgard e vecinul cu care stai din când în când la taclale, un vecin amabil, politicos, sensibil, care odată ce capătă încredere în tine îţi spune vrute şi nevrute. Când i se pare că ţi-a zis prea multe pe o temă, sare, aproape nebăgat în seamă, la un alt şir de întâmplări, la care eşti cât se poate de atent pentru că are el, aşa, o faţă de om în care poţi avea încredere. Dar te face din vorbe şi-ţi spune numai ce vrea şi cât vrea. Deşi lasă impresia că spune tot.

Karl Ove Knausgard, „Lupta mea. Cartea a cincea: Mai sunt şi zile cu ploaie”, Editura Litera, 2018, 702 pagini, traducerea: Ioana Andreea Mureşan

Carte disponibilă pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, libumanitas.ro şi pe site-ul editurii.

2 thoughts on “„Lupta mea. Cartea a cincea: Mai sunt şi zile cu ploaie” de Karl Ove Knausgard

  1. Eu sunt la vol 2.. e adictiv stilul lui Knausgard..mie imi place f mult, chiar si cu toate banalitatile, doar viata are de toate si el asta vrea sa faca: sa se prezinte pe sine pur si simplu necosmetizat, probabil si intr un fel de exorcizare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *