Sabina Fati: “De 3000 de ani, lumea se bate pe Marea Neagră”

O experienţă inedită, de câteva luni, a fost transpusă cu talent, într-o carte, de Sabina Fati. Cartea este Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time şi a apărut la Editura Humanitas.

 

Ocolul Mării Negre în 90 de zile a venit imediat după cealaltă carte pe care aţi publicat-o la Editura Humanitas, Singură pe Drumul Mătăsii. Ce anume v-a îndemnat să începeţi acest proiect?

Marea Neagră a fost un vis chiar mai vechi decât călătoria pe Drumul Mătăsii. Sunt de mică o devoratoare de literatură de călătorie, dar cele două cărţi sunt nu atât despre călătoria în sine, cât şi despre situaţia geopolitică, despre mici tablouri antropologice… Fără să vrem, noi toţi învăţăm despre călătoria lui Ulise, de exemplu, învăţăm la istorie despre cum grecii au avut primele lor colonii la Marea Neagră, iar această mare e pur şi simplu fascinantă nu numai datorită situaţiei ei de astăzi, ci mai cu seamă datorită legendelor pe care le avem şi a istoriei foarte pline. Până la urmă, grecii antici au venit aici în căutare de hrană, dar în acelaşi timp cu ideea de a-şi extinde teritoriul. De 3000 de ani încoace, lumea se bate pe Marea Neagră, deşi, dacă ne uităm pe hartă, vedem că ea este excentrică, periferică. Sigur, se bat pentru ea cei din jur, puterile din jur.

Spuneți în carte următorul lucru: Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Dumneavoastră cum vă explicaţi curiozitatea în legătură cu această regiune?

De felul meu sunt foarte curioasă, altfel n-aş putea să fiu ziaristă. Dar în acelaşi timp mă şi împinge ceva de la spate să merg la faţa locului, pentru că, aşa, o curiozitate ţi-o poţi satisface şi din alte cărţi. Despre Marea Neagră şi istoria ei sunt doar vreo două-trei cărţi, dar despre ţările din jur putem găsi cărţi care să ne satisfacă intelectual şi cultural curiozitatea. Însă ocolind Marea Neagră cu piciorul, cu trenul, cu autobuzul, cu autostopul, găseşti alte lucruri decât ai găsi în cărţi sau în articole.

Sabina Fati (sursa: Facebook)
Sabina Fati (sursa: Facebook)

Cum s-au suprapus cele două cărţi în timp? Le-aţi scris în paralel?

Nu, sunt două călătorii diferite. Cea pe Drumul Mătăsii, ceva mai lungă, dar nu neapărat mai dificilă decât cea în jurul Mării Negre, a fost în 2014, iar călătoria în jurul Mării Negre a fost în 2016. Cea din urmă a durat trei luni şi m-am întors în iulie-august. Mi-am luat două-trei săptămâni de relaş, după care editura m-a împins de la spate să termin repede, pentru că trebuia să publicăm cartea la târgul de carte din toamnă. Ceea ce mi-a prins bine, pentru că aveam totul proaspăt în minte… Sigur, de-a lungul acestor călătorii am scris şi nişte texte pentru blogul postului Radio Europa Liberă…

Chiar voiam să vă întreb dacă înaintea călătoriei v-aţi gândit că, după drum, avea să iasă o carte. Era un proiect hotărât sau aţi plecat doar pentru a cunoaşte aceste ţări?

Şi, şi. Călătoria nu a fost simplă, cum nu a fost nici cea de pe Drumul Mătăsii. Am străbătut toată Asia Centrală pentru a vedea dacă ţările acestea pot fi traversate cu uşurinţă, pornind de la ideea mai veche a americanilor de a construi un nou Drum al Mătăsii, pentru a pacifica această zonă. Proiectul este din perioada în care Hillary Clinton era secretar de stat. Sigur, acel drum viza şi Afganistanul. Ulterior, China a venit cu un proiect nou, să traverseze Asia Centrală dinspre China spre Marea Neagră şi spre Mediterana, cu o cale ferată şi o autostradă. Ei, am vrut să văd la faţa locului dacă se poate traversa această zonă. Nu se poate. Nu doar din cauza reliefului foarte accidentat, dar şi din cauză că ţările, între ele, au tot soiul de diferenduri nerezolvate şi multe dintre ele nerezolvabile. Sunt graniţe închise între Tadjikistan şi Uzbekistan, sunt enclave şi exclave proiectate pe vremea lui Stalin să ţină în şah aceste ţări, dacă vreodată aceste ţări şi-ar dori să fie independente, sunt ţări care nu au o istorie a lor, alta decât cea statală, cea de pe vremea sovieticilor… Aceasta era ideea cu care am plecat pe Drumul Mătăsii. Şi a fost greu, am traversat Pamirul la 4.000 de metri, deşerturi, locuri în care nu există stat, cum e partea estică a Tadjikistanului, spre exemplu.

În jurul Mării Negre, poate că obiectivul a fost un pic diferit: cum e să călătoreşti în jurul ei, cât de simplu e. De fapt, e la fel de complicat, dacă nu chiar mai complicat decât pe Drumul Mătăsii

Aţi descris, de altfel, ocolişurile pe care eraţi nevoită să le faceţi la anumite graniţe. Adică nu a fost un drum liniar, ci eraţi forţată să faceţi tot felul de artificii.

Asta, pentru că în Marea Neagră avem câteva conflicte. De exemplu, nu am putut să intru în Crimeea imediat după Odessa, aşa cum vedem pe hartă că ar fi firesc. Crimeea trebuie ocolită, pentru că la prima graniţă dinspre Ucraina nu pot trece decât localnicii. Sunt trupe ruseşti acolo, ai nevoie de permis special, pe care dacă vrei să-l obţii, trebuie să mergi la Kiev, să stai la nişte cozi, să explici de ce vrei să mergi acolo. Pe de altă parte, dacă intri pe la ruşi, prin Kerci, ucrainienii se supără, pentru că Crimeea e a lor. E adevărat, Crimeea e a Ucrainei, din punct de vedere al dreptului internaţional… A trebuit să ocolesc şi Donbasul, unde încă se dau bătălii…

Când vorbeaţi cu localnicii, cum înregistraţi clipa ca s-o puteţi povesti mai târziu? Aveaţi mijloace jurnalistice la vedere? Vă recomandaţi ca reporter?

Acum, aparat de fotografiat are orice turist. Eu nu am plecat în această călătorie ca ziaristă, pentru că dacă mi-aş fi asumat acest rol, ar fi trebuit să aştept tot felul de acreditări, începând cu Moscova, Kiev ş.a.m.d. Demersuri complicate care, în acelaşi timp, te şi obligau la anumite lucruri. Deci am mers ca turist, iar când călătoreşti şi eşti singur, oamenii vor să vorbească. Apoi, ca orice om deprins să scrie, tot timpul am cu mine un caiet şi, după ce termin de vorbit cu cineva, dacă merită, îmi notez anumite lucruri, după care, în drumurile lungi, când stau în autobuz multă vreme, am timp să şi scriu. Faptul că a trebuit să ţin un blog, m-a obligat ca în fiecare loc în care eram să scriu un articol. De pildă, când am ajuns în Kerci, ştiam dinainte unde voi sta – am stat într-un hotel, poate cea mai înaltă clădire de acolo. Şi vedeam portul, aş spune port militar, pentru că zilnic vedeam cum se încarcă şi se descarcă trupe. Camioane întregi stăteau la coadă să urce pe un feribot. Apoi, când mergeam în oraş, vedeam mereu elicoptere de luptă şi aveam impresia că sunt în plin război. Localnicii se obişnuiseră cu asta. Kerci e acum singura poartă de intrare în Crimeea. Ştiţi că acum Putin a început construcţia unui pod uriaş între malul rusesc şi Crimeea, în aşa fel încât să aibă legătură directă, să nu intre prin Ucraina, dar deocamdată singura poartă de intrare este prin strâmtoare.

Cum vă pregăteaţi pentru un oraş sau altul, pentru o ţară sau alta? Cum vă documentaţi?

Despre Marea Neagră citisem tot ce s-a putut, de la Gheorghe Brătianu până la Ludmila Uliţkaia, scriitoarea rusă publicată la noi de Humanitas. Ea are de altfel o carte extraordinară, se numeşte Medeea şi fiii ei, din care poţi înţelege întreaga istorie sovietică a peninsulei Crimeea, cu toată tragedia legată de tătari, cu toată tragedia vieţii de fiecare zi, împletită cu romantismul ei de tip nou, dar toată această istorie foarte discret ţesută printre personaje.

Foarte multă istorie şi în cartea dumneavoastră, de aceea vă şi întrebam despre documentare.

Am citit mult, inclusiv autorii mai noi de literatură, am încercat să văd filmele despre aceste locuri, făcute de georgieni, ruşi, ucrainieni. Am încercat să înţeleg. Şi, fiind acolo, am încercat să înţeleg şi mai bine ce se întâmplă, şi n-am stat, aproape că n-aveam timp să dorm.

În Ocolul Mării Negre în 90 de zile sunt foarte mulţi militari, pe care-i redaţi fără fard. Aţi avut parte, în ce-i priveşte pe aceştia, de diverse experienţe, unele chiar dure. Chiar în primele pagini aţi povestit un episod de genul acesta, când vă aflaţi între Mariupol şi Harkov, iar un soldat vă ia de aripă din autobuz şi vă poartă ca pe un trofeu câştigat în luptă, în ceea ce ar fi trebuit să fie doar un control de rutină… Dacă ar fi să-i cuprindeţi pe toţi militarii întâlniţi într-o singură imagine, cum aţi descrie această imagine?

Nu vreau să fac niciun fel de discriminări, dar militarul despre care aţi amintit şi cu care am avut o experienţă la limită şi o serie de soldaţi ucraineni aflaţi la graniţa cu Rusia făceau acest serviciu de control şi verificare, dar mi s-a spus mai târziu că sunt oameni fără experienţă, cărora li s-au dat arme pe mâini şi care acţionează cum cred, fără vreun cod al onoarei. Sunt băieţi care s-au antrenat la sală, antrenaţi în tabere ale naţionaliştilor ucraineni şi care nu prea par să ştie multe. De pildă, eu eram singură într-un autobuz plin de ruşi şi ucraineni, mă îndreptam spre Harkov, oraş ucrainean, foarte aproape de graniţa rusă, şi pentru că aveam un paşaport pe care scria Uniunea Europeană, respectivul a înţeles că nu sunt nici rusoaică şi nici ucraineancă, şi ca atare sunt o străină care nu am ce să caut. E acest complex al străinului, pentru că ruşii, chiar dacă erau în Ucraina, nu erau deloc străini, chiar dacă se aflau în conflict deschis unii cu alţii. Dar eu eram o străină pentru ei şi ideea era că trebuia să se apere de mine. Mi-au scos tot din rucsac, au fost foarte curioşi şi destul de agresivi. Militarii din Georgia, pe de altă parte, sunt mult mai drăguţi. Până se uită pe paşaportul tău şi văd că ai fost în Rusia şi-ţi spun: Aaa, aţi fost în Rusia! În Rusia, nu? Şi se uită suspicios la tine. În Abhazia, militarii, dacă nu sunt cu ruşii, sunt ospitalieri. În Turcia, la graniţă, sunt drăguţi, dar în interior, dacă ai norocul pe care l-am avut eu, sunt de-a dreptul prietenoşi.

O amintire plăcută?

Multe. Ce să spun? Istanbulul este plin de astfel de amintiri. Când am ajuns eu, era gol, din cauza încercării de lovitură de stat, care avusese loc cu câteva zile înainte. Cu două săptămâni mai devreme fusese un atentat la aeroport, deci centrul vechi era pustiu. Niciodată n-am văzut Istanbulul atât de gol. Şi am întâlnit o mireasă, mergea pe stradă împreună cu mirele ei, şi a văzut că nu sunt din oraş şi m-a invitat la nuntă. Dar în acelaşi timp, în aceeaşi zi poate, un anticar din centrul vechi mi-a spus că în acele zile nu erau mulţi străini în oraş, iar cei care erau putea fi încadraţi în două categorii: ziarişti şi spioni. În general, spioni. Şi m-a întrebat din ce categorie fac parte.

 

Sabina Fati este o jurnalistă cunoscută pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. Este corespondenta Radio Free Europe/Radio Liberty la Bucureşti şi publicist-comentator la cotidianul România liberă. A urmat cursuri de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 este visiting professor la Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării. La Editura Humanitas, a publicat Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15000 km, 2500 de ani de istorie (2015) şi Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time (2016).

Text publicat şi în Observatorul militar. Înregistrarea audio: https://goo.gl/afMKG6

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *