Categorii
(mini)cronici

„Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizachi

Un roman pe alocuri trist şi nostalgic, dar care nu te lasă cu un gust amar, „Jurnalul unui bătrân nebun”, publicat la Editura Polirom în 2016, în traducerea din limba japoneză şi note de Magda Ciubăncan, redă povestea lui Utsugi, un bătrân de 70 de ani.

Afectat de câteva probleme de sănătate specifice vârstei, Utsugi se îndrăgosteşte de nora sa, Satsuko, fostă dansatoare. Utsugi este şi autoironic, şi amuzant, nu mai vede chiar bine şi scrie ca să-i treacă timpul mai uşor. Ciudat, Satsuko îi încurajează obsesia, dar are motivele ei: o dată, ca să obţină o bijuterie foarte scumpă, a doua oară, ca să-l folosească pe bătrân drept paravan pentru o altă aventură extraconjugală.

Jurnalul lui Utsugi se pierde uneori în detalii care nu contează în context, dar face tocmai prin aceste detalii o imagine bună pentru Japonia anilor respectivi (romanul a apărut în 1962). Iar dincolo de această imagine şi de şocul celor petrecute între Utsugi şi Satsuko, te face curios să afli cum se termină totul: moare bătrânul, „aventura” celor doi este cumva dezvăluită familiei, se întâmplă, totuşi, ceva cu oricare dintre cei doi care par să cedeze puţin câte puţin acestei aventuri bolnave?

Junichiro Tanizachi, „Jurnalul unui bătrân nebun”, Editura Polirom, anul publicării: 2016, traducerea din limba japoneză şi note de Magda Ciubăncan

Categorii
(mini)cronici

„Îmbunătăţire” de Joan Silber

„Îmbunătăţire” de Joan Silber e fix genul acela de carte la sfârşitul căreia îţi spui „Ha? Ce a fost asta?”, pentru că într-un fel ţi-a cam plăcut, dar numai pe bucăţi, şi-n alt fel te gândeşti că ai avut de-a face cu altceva, cu un alt mod de a spune o poveste.

Cronica mea este aici: citestema.ro.

Joan Silber, „Îmbunătăţire”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 264, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiţă


Cumpăraţi cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Marvin Meyer pe Unsplash

Categorii
(mini)cronici

„Fără să ajungi vreodată în vârf” de Paolo Cognetti

La 40 de ani după ce Peter Matthiessen a publicat „Leopardul de zăpadă (Editura Polirom, 2019), Paolo Cognetti a găsit în această sursă documentară mai mult decât un imbold la drumeţie. Precum Matthiessen, Cognetti – ajuns la vârsta cărţii respective – a crescut la Milano şi a petrecut un timp la New York, pentru a se izola temporar la o cabană de la munte (Matthiessen în Valtellina, Cognetti în Valle dʼAosta) – aşadar nişte asemănări care nu i-au rămas indiferente lui Paolo Cognetti, care a făcut senzaţie cu „Cei opt munţi”, povestea lui despre prietenie, singurătate şi frumuseţea naturii.

Cu „Leopardul de zăpadă” în rucsac, pe care-l tot reciteşte precum un creştin Biblia, Cognetti porneşte într-un pelerinaj în Nepal, în jurul muntelui Kailash, considerat sacru. El este însoţit de o adevărată caravană, din care fac parte câţiva dintre prietenii săi, dar şi numeroşi localnici, plătiţi să care corturi ori lucruri necesare deplasării, şi cu toate acestea, pentru că au trecut mai mult de 20 de ani de la ultima lui ascensiune dincolo de 3 000 de metri, pentru Cognetti drumul acesta este o adevărată încercare.

Kailash, situat la graniţa dintre Tibet şi Nepal, are peste 6 600 de metri, aşadar povestea de aici nu este lipsită de acele clipe în care, fără pasajele „energizante” din cartea lui Matthiessen, scriitorului italian i-ar fi fost chiar foarte greu (îi revine răul de munte din copilărie – cine a citit „Cei opt munţi” ştie)…

Traseul îi permite lui Cognetti un soi de jurnal din care cunoşti, prin ochii lui, varietatea şi ineditul unor locuri care sunt parcă din altă lume. De asemenea, îţi dai seama că, după ce a ajuns un scriitor faimos şi după ce şi-a căutat liniştea de atâtea ori prin izolare, doar acolo, foarte sus, el a reuşit să devină parte din natură: „vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeaşi substanţă cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele şi rezonau cu ele, aşa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esenţă.”

Sunt tulburătoare scenele în care descrie ritualul local de înmormântare. De fapt, cu o astfel de scenă se şi încheie cartea: un mort este ars, iar cenuşa lui împrăştiată încet pe râu (în alte situaţii, morţii sunt făcuţi bucăţi şi urcaţi pe vreun vârf, pentru a reintra în natură odată ce carnea este ciugulită de păsări). Nimeni nu plânge, nimeni nu se vaită inutil, pentru că spiritul mortului, după nu mai mult de 50 de zile, se va întoarce în altă fiinţă. Şi este, în ciuda şocului nostru, ceva liniştitor şi plin de pace în toată ideea asta, deşi ne este atât de greu să o acceptăm. Cognetti a câştigat ceva înţelegere asupra umanităţii nu doar urcând pe munte, ci şi privind astfel de momente, pe care le descrie cu empatie.

Paolo Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 152, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Puteţi cumpăra cartea de la: