Categorii
(mini)cronici

„Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano

Am aşteptat prea mult să citesc cartea aceasta foarte cunoscută, premiată şi ecranizată.

Romanul de debut al lui Paolo Giordano – scriitor pe care l-am descoperit, acum câteva luni, când i-am citit jurnalul de pandemie, „În vremea contaminării” – mi s-a părut mai uşor de citit decât m-am aşteptat.

Capitole scurte, propoziţii atent lucrate şi tăiate ca să susţină ritmul alert (deşi povestea nu cere neapărat un ritm deosebit), dar mai ales o poveste de dragoste mai puţin obişnuită stau la baza acestui roman care-şi merită aprecierile. Deşi, trebuie să o spun, pe mine finalul m-a descumpănit. Aş fi vrut altceva, dar e dreptul oricărui cititor să judece, aşa că nu voi divulga sensul acestui final…

Mattia şi Alice sunt doi tineri care suferă din cauza unor momente din trecut: Mattia şi-a pierdut sora în urma unei neatenţii, iar Alice a fost afectată de un accident de la schi. În linii groase, acesta este cadrul, însă psihologic cei doi au portrete mult mai atent construite decât în cele câteva cuvinte de aici. Fiecare poartă cu sine nişte traume şi va fi influenţat mereu de alegerile ori evenimentele din trecut.

Metafora din titlu e legată de faptul că relaţia dintre Mattia (un pasionat de matematică) şi Alice, deşi pare mereu posibilă, este blocată în permanenţă de ceva inexplicabil, aşa cum două numere prime (care se divid doar cu unu şi cu ele însele) sunt separate de numărul dintre ele. Distanţa pare mică, dar este de nedepăşit şi mi s-a părut foarte interesant cum a reuşit Giordano să pună piedici între Mattia şi Alice, deşi, cum am scris mai sus, aş fi vrut să nu procedeze chiar aşa. 😊

Romanul este simplu şi profund ca toate cărţile scrise cu măiestrie. Te face să-ţi pese, te enervează când soluţiile scriitorului nu sunt cele pe care le-ai gândit tu şi te face să te gândeşti la cât de importante sunt unele momente şi decizii din viaţă. „Alegerile se fac în câteva secunde şi consecinţele se plătesc în restul timpului rămas”, scrie undeva în carte. S-a mai spus, se va mai spune, dar niciodată nu va fi suficient pentru a nu mai face alegeri nepotrivite.

Paolo Giordano, „Singurătatea numerelor prime”, Editura Polirom, anul publicării: 2018, nr. pagini: 328, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă: freestocks / Unsplash

Categorii
(mini)cronici

„Fără să ajungi vreodată în vârf” de Paolo Cognetti

La 40 de ani după ce Peter Matthiessen a publicat „Leopardul de zăpadă (Editura Polirom, 2019), Paolo Cognetti a găsit în această sursă documentară mai mult decât un imbold la drumeţie. Precum Matthiessen, Cognetti – ajuns la vârsta cărţii respective – a crescut la Milano şi a petrecut un timp la New York, pentru a se izola temporar la o cabană de la munte (Matthiessen în Valtellina, Cognetti în Valle dʼAosta) – aşadar nişte asemănări care nu i-au rămas indiferente lui Paolo Cognetti, care a făcut senzaţie cu „Cei opt munţi”, povestea lui despre prietenie, singurătate şi frumuseţea naturii.

Cu „Leopardul de zăpadă” în rucsac, pe care-l tot reciteşte precum un creştin Biblia, Cognetti porneşte într-un pelerinaj în Nepal, în jurul muntelui Kailash, considerat sacru. El este însoţit de o adevărată caravană, din care fac parte câţiva dintre prietenii săi, dar şi numeroşi localnici, plătiţi să care corturi ori lucruri necesare deplasării, şi cu toate acestea, pentru că au trecut mai mult de 20 de ani de la ultima lui ascensiune dincolo de 3 000 de metri, pentru Cognetti drumul acesta este o adevărată încercare.

Kailash, situat la graniţa dintre Tibet şi Nepal, are peste 6 600 de metri, aşadar povestea de aici nu este lipsită de acele clipe în care, fără pasajele „energizante” din cartea lui Matthiessen, scriitorului italian i-ar fi fost chiar foarte greu (îi revine răul de munte din copilărie – cine a citit „Cei opt munţi” ştie)…

Traseul îi permite lui Cognetti un soi de jurnal din care cunoşti, prin ochii lui, varietatea şi ineditul unor locuri care sunt parcă din altă lume. De asemenea, îţi dai seama că, după ce a ajuns un scriitor faimos şi după ce şi-a căutat liniştea de atâtea ori prin izolare, doar acolo, foarte sus, el a reuşit să devină parte din natură: „vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeaşi substanţă cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele şi rezonau cu ele, aşa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esenţă.”

Sunt tulburătoare scenele în care descrie ritualul local de înmormântare. De fapt, cu o astfel de scenă se şi încheie cartea: un mort este ars, iar cenuşa lui împrăştiată încet pe râu (în alte situaţii, morţii sunt făcuţi bucăţi şi urcaţi pe vreun vârf, pentru a reintra în natură odată ce carnea este ciugulită de păsări). Nimeni nu plânge, nimeni nu se vaită inutil, pentru că spiritul mortului, după nu mai mult de 50 de zile, se va întoarce în altă fiinţă. Şi este, în ciuda şocului nostru, ceva liniştitor şi plin de pace în toată ideea asta, deşi ne este atât de greu să o acceptăm. Cognetti a câştigat ceva înţelegere asupra umanităţii nu doar urcând pe munte, ci şi privind astfel de momente, pe care le descrie cu empatie.

Paolo Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 152, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Puteţi cumpăra cartea de la: