Categorii
(mini)cronici

„Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano

Am aşteptat prea mult să citesc cartea aceasta foarte cunoscută, premiată şi ecranizată.

Romanul de debut al lui Paolo Giordano – scriitor pe care l-am descoperit, acum câteva luni, când i-am citit jurnalul de pandemie, „În vremea contaminării” – mi s-a părut mai uşor de citit decât m-am aşteptat.

Capitole scurte, propoziţii atent lucrate şi tăiate ca să susţină ritmul alert (deşi povestea nu cere neapărat un ritm deosebit), dar mai ales o poveste de dragoste mai puţin obişnuită stau la baza acestui roman care-şi merită aprecierile. Deşi, trebuie să o spun, pe mine finalul m-a descumpănit. Aş fi vrut altceva, dar e dreptul oricărui cititor să judece, aşa că nu voi divulga sensul acestui final…

Mattia şi Alice sunt doi tineri care suferă din cauza unor momente din trecut: Mattia şi-a pierdut sora în urma unei neatenţii, iar Alice a fost afectată de un accident de la schi. În linii groase, acesta este cadrul, însă psihologic cei doi au portrete mult mai atent construite decât în cele câteva cuvinte de aici. Fiecare poartă cu sine nişte traume şi va fi influenţat mereu de alegerile ori evenimentele din trecut.

Metafora din titlu e legată de faptul că relaţia dintre Mattia (un pasionat de matematică) şi Alice, deşi pare mereu posibilă, este blocată în permanenţă de ceva inexplicabil, aşa cum două numere prime (care se divid doar cu unu şi cu ele însele) sunt separate de numărul dintre ele. Distanţa pare mică, dar este de nedepăşit şi mi s-a părut foarte interesant cum a reuşit Giordano să pună piedici între Mattia şi Alice, deşi, cum am scris mai sus, aş fi vrut să nu procedeze chiar aşa. 😊

Romanul este simplu şi profund ca toate cărţile scrise cu măiestrie. Te face să-ţi pese, te enervează când soluţiile scriitorului nu sunt cele pe care le-ai gândit tu şi te face să te gândeşti la cât de importante sunt unele momente şi decizii din viaţă. „Alegerile se fac în câteva secunde şi consecinţele se plătesc în restul timpului rămas”, scrie undeva în carte. S-a mai spus, se va mai spune, dar niciodată nu va fi suficient pentru a nu mai face alegeri nepotrivite.

Paolo Giordano, „Singurătatea numerelor prime”, Editura Polirom, anul publicării: 2018, nr. pagini: 328, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă: freestocks / Unsplash

Categorii
(mini)cronici

# despre Jón Kalman Stefánsson, în Suplimentul de cultură

Jón Kalman Ste­fánsson, scriitor islandez care te sur­prinde de la primele pagini prin muzi­calitatea și lirismul prozei sale, a reușit să inventeze o voce. Ori poate nu să o inventeze, ci să o aducă la suprafață din adâncul său de poet, unde cuvin­tele sunt precum niște pești „mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimân­tătoare în fundul prăpăstiilor“.

Din primul roman al trilogiei fiordurilor, Între cer și pământ (Editura Polirom, 2014, traducere din limba franceză de Magda Răduță), de altfel prima carte de acest scriitor tradusă la noi, aflăm printre altele că „vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești“, dar și că „uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdren­țe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea“.

Da, trilogia este despre viață și moarte, despre dragoste și suferință, dar în primul rând ea este o mărturie copleșitoare a forței cuvintelor, a puterii lor de a influența existența, de a deplasa destinele unor oameni de la aparentul lor curs normal.

Textul meu integral despre Trilogia fiordurilor, aici: suplimentuldecultura.ro


Sursa fotografiei reprezentative: Suplimentul de cultură

Categorii
interviuri

# cu Aurora Liiceanu, despre „Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate şi anonimat”

Mi-a plăcut să aflu atât de multe lucruri noi despre Greta Garbo din cartea dumneavoastră. Mi se pare o personalitate fascinantă tocmai datorită misterului în care s-a lăsat cuprinsă. Şi cum îmi este clar că aţi scotocit foarte multe dintre numeroasele site-uri care îi analizează viaţa, mă gândesc că aţi înţeles mai bine de ce, după ce s-a retras atât de devreme din cariera de actriţă (la numai 36 de ani), nu s-a întors în Suedia natală. Faptul acesta mi-a rămas neclar. De ce, dacă tot şi-a dorit anonimatul, nu a plecat din America, mai ales că a şi spus că acolo „nu ştii că trăieşti”?

Greta Garbo nu a părăsit America pentru că ea provenea dintr-o țară mică și, dacă ar fi rămas în Suedia, nu ar fi fost un star internațional. America pentru ea era o ascensiune într-o lume largă. Celebritatea ei s-a născut la Hollywood, și nu în Suedia.

Interviul meu cu Aurora Liiceanu, pe citestema.ro: aici.

Sursa foto Aurora Liiceanu: captură YouTube

Categorii
(mini)cronici

# despre David Grossman, în Suplimentul de cultură

Pentru David Grossman, autor care a fost recompensat cu numeroase premii internaționale (de ce nu și un Nobel în viitorul apropiat?), scrisul a fost terapia prin care a supraviețuit morții fiului său în război. Și-a regăsit rostul trăgând de firele personajelor sale, dar s-a și deschis uluitor în câteva cărți de o sensibilitate rară.

E de ajuns să citești câteva versuri din Căderea în timp sau să vezi cum se leagă subtil între ele căr­țile sale, ca să înțelegi că scriitorul, oricât de maestru ar fi în dirijarea destinelor pe care le inventează, rămâne tot la mâna arbitrarului și a suferinței de care nu scapă nimeni (să nu uităm că scriitorul israelian este ateu).

Textul meu integral poate fi citit aici: suplimentuldecultura.ro

Credit foto: Kobi Kalmanovitz

Categorii
(mini)cronici

„De mine viaţa şi-a tot râs” de David Grossman

Acum mulţi ani, David Grossman a întâlnit-o pe Eva Panić-Nahir, o femeie cunoscută în Iugoslavia, despre care s-au scris biografii şi cărţi documentare. Eva i-a povestit scriitorului despre trecutul ei, iar acesta, mult mai târziu, şi cu acordul Evei, a transformat totul într-o poveste, în care Eva devine Vera, iar această Vera este arestată.

Este toamna anului 1951, iar soţul Verei, Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, tocmai s-a spânzurat. Vera, evreică şi activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Naţională a Iugoslaviei, este forţată să semneze un document prin care ar recunoaşte că Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, ar fi fost spion sovietic al lui Stalin.

„De mine viaţa şi-a tot râs” (Editura Polirom, 2020, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu) porneşte de la acest moment teribil, dar nu rămâne aici. Vera nu semnează documentul respectiv, pentru că dragostea pentru Miloš depăşeşte orice. Nici măcar ideea că fiica ei, Nina, va ajunge pe stradă, iar ea va fi nevoită să suporte chinul de la Goli Otok, „gulagul lui Tito”, nu o convinge pe Vera să trădeze.

Şi de aici practic începe romanul lui David Grossman, care leagă peste ani mărturiile Verei, ale Ninei şi ale lui Rafi (tatăl lui Ghili, Ghili fiind cea care povesteşte totul pe măsură ce ţine un fel de jurnal), cu tot felul de legături între Vera şi Nina sau între Rafi şi Nina. Totul poartă amprenta vinovăţiei, dar şi a nevoii de a explica anumite decizii. Peste acestea, dragostea, acea dragoste dureroasă, apăsătoare, pe care puţini reuşesc să o redea aşa cum o face David Grossman:

„câţi oameni de vârsta lui continuă să nutrească o dragoste atât de activă, de devotată, de câinească, o dragoste de-a dreptul înrobită, mizerabilă câteodată, şi încă în prezenţa unei singure părţi?”  

Două sunt palierele pe care a mizat Grossman în această carte. Primul este cel al călătoriei pe care Vera, Nina, Rafi şi Ghili o fac la Goli Otok, prilej de aduceri aminte, clarificări şi revelaţii emoţionante. Al doilea, linia feminină a cărţii, Vera-Nina-Ghili. Fiecare marchează o generaţie şi fiecare vede în felul său evenimentele din urmă cu câteva decenii.

Un roman apăsător, greu de dus, dar fascinant, care aminteşte de intensitatea din deja clasicul lui Grossman, „Până la capătul pământului”.

David Grossman, „De mine viaţa şi-a tot râs”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu, nr. pagini: 296


Cartea este disponibilă pe:


Fotografie reprezentativă: Hrvoje_Photography 🇭🇷 pe Unsplash

Categorii
(mini)cronici

„Îmbunătăţire” de Joan Silber

„Îmbunătăţire” de Joan Silber e fix genul acela de carte la sfârşitul căreia îţi spui „Ha? Ce a fost asta?”, pentru că într-un fel ţi-a cam plăcut, dar numai pe bucăţi, şi-n alt fel te gândeşti că ai avut de-a face cu altceva, cu un alt mod de a spune o poveste.

Cronica mea este aici: citestema.ro.

Joan Silber, „Îmbunătăţire”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 264, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiţă


Cumpăraţi cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Marvin Meyer pe Unsplash

Categorii
(mini)cronici

# despre Paolo Cognetti, în Suplimentul de cultură

Un mare roman despre prietenie și singurătate l-a adus în atenție pe scriitorul italian Paolo Cognetti, căruia i-a apărut deja a treia carte în limba română, la Editura Polirom. Cei opt munți (2017, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone) a deschis o serie remarcabilă, continuată de Băiatul sălbatic (2018, traducere din limba italiană de Corina Anton) și Fără să ajungi vreodată în vârf (2020, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone).

Despre cele trei cărţi, am scris în Suplimentul de cultură.

Ca un adevărat Robinson Crusoe, personajul lui Cognetti, pe care-l putem asimila cu ușu­rință scriitorului, se simte ca un stăpân pe moșia sa și învață tot felul de lucruri: să spargă lemne, să aprindă un foc pe furtună, să sape și să semene o grădiniță de legume, să mulgă o vacă și să facă baloturi de fân, dar ce îi reușește cu adevărat este să simtă pustnicia. 

Articolul integral poate fi citit aici: suplimentuldecultura.ro (click pe link)


Fotografie de Joshua Earle pe Unsplash


Puteţi cumpăra cărţile lui Paolo Cognetti de la:

Categorii
(mini)cronici

„Fără să ajungi vreodată în vârf” de Paolo Cognetti

La 40 de ani după ce Peter Matthiessen a publicat „Leopardul de zăpadă (Editura Polirom, 2019), Paolo Cognetti a găsit în această sursă documentară mai mult decât un imbold la drumeţie. Precum Matthiessen, Cognetti – ajuns la vârsta cărţii respective – a crescut la Milano şi a petrecut un timp la New York, pentru a se izola temporar la o cabană de la munte (Matthiessen în Valtellina, Cognetti în Valle dʼAosta) – aşadar nişte asemănări care nu i-au rămas indiferente lui Paolo Cognetti, care a făcut senzaţie cu „Cei opt munţi”, povestea lui despre prietenie, singurătate şi frumuseţea naturii.

Cu „Leopardul de zăpadă” în rucsac, pe care-l tot reciteşte precum un creştin Biblia, Cognetti porneşte într-un pelerinaj în Nepal, în jurul muntelui Kailash, considerat sacru. El este însoţit de o adevărată caravană, din care fac parte câţiva dintre prietenii săi, dar şi numeroşi localnici, plătiţi să care corturi ori lucruri necesare deplasării, şi cu toate acestea, pentru că au trecut mai mult de 20 de ani de la ultima lui ascensiune dincolo de 3 000 de metri, pentru Cognetti drumul acesta este o adevărată încercare.

Kailash, situat la graniţa dintre Tibet şi Nepal, are peste 6 600 de metri, aşadar povestea de aici nu este lipsită de acele clipe în care, fără pasajele „energizante” din cartea lui Matthiessen, scriitorului italian i-ar fi fost chiar foarte greu (îi revine răul de munte din copilărie – cine a citit „Cei opt munţi” ştie)…

Traseul îi permite lui Cognetti un soi de jurnal din care cunoşti, prin ochii lui, varietatea şi ineditul unor locuri care sunt parcă din altă lume. De asemenea, îţi dai seama că, după ce a ajuns un scriitor faimos şi după ce şi-a căutat liniştea de atâtea ori prin izolare, doar acolo, foarte sus, el a reuşit să devină parte din natură: „vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeaşi substanţă cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele şi rezonau cu ele, aşa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esenţă.”

Sunt tulburătoare scenele în care descrie ritualul local de înmormântare. De fapt, cu o astfel de scenă se şi încheie cartea: un mort este ars, iar cenuşa lui împrăştiată încet pe râu (în alte situaţii, morţii sunt făcuţi bucăţi şi urcaţi pe vreun vârf, pentru a reintra în natură odată ce carnea este ciugulită de păsări). Nimeni nu plânge, nimeni nu se vaită inutil, pentru că spiritul mortului, după nu mai mult de 50 de zile, se va întoarce în altă fiinţă. Şi este, în ciuda şocului nostru, ceva liniştitor şi plin de pace în toată ideea asta, deşi ne este atât de greu să o acceptăm. Cognetti a câştigat ceva înţelegere asupra umanităţii nu doar urcând pe munte, ci şi privind astfel de momente, pe care le descrie cu empatie.

Paolo Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 152, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


Puteţi cumpăra cartea de la:

Categorii
(mini)cronici

„Băiatul sălbatic” de Paolo Cognetti

Pe la 30 de ani, bărbatul despre care este vorba în această carte se simţea vlăguit, pierdut şi descurajat. Mai mult decât atât, nu mai putea să scrie, iar scrisul era pentru el precum somnul sau mâncatul. Aşa că, luând în rucsac cele necesare, dar şi cărţi potrivite stării în care se afla, de Henry David Thoreau, Élisée Reclus şi Jon Krakauer, el a urcat în Alpii italieni, unde a închiriat o cabană pe la 1900 de metri altitudine, pentru a-şi da un soi de restart. „Îi spusesem (n.m. îi spune unei cunoştinţe, ceva mai târziu) că nu îmi plăceau regulile şi stăpânii şi că la oraş mă simţeam închis în cuşcă: dacă pentru a trăi aşa cum voiam trebuia să stau singur în creierii munţilor, ei bine, acceptam singurătatea în schimbul libertăţii pe care mi-o dădea.” Pentru acest bărbat, care spre deosebire de personajul principal din „Cei opt munţi”, bestsellerul lui Paolo Cognetti, nu are nume, asta înseamnă revenirea pe munte după 10 ani. Aşadar confesiunea şi notările cu aspect de jurnal, care corespund celor patru anotimpuri, implică şi câteva comparaţii în timp şi reflecţii cu privire la felul în care omul schimbă natura. Care natură e la fel de frumos descrisă ca şi în „Cei opt munţi”, pe fundalul unor relaţii umane de care povestitorul de aici nu are cum să scape.

Ironia face ca, în căutarea singurătăţii, bărbatul de aici să descopere că, de fapt, oamenii trag la el şi el trage la oamenii, pe cărări nebănuite. Ba chiar se alege şi cu un câine, Lucky, care ar fi trebuit să înveţe cum să îndrume nişte vite, însă el are un spirit mult prea liber ca să fie dresat. Fără să ştie când i se termină recluziunea, bărbatul redescoperă muntele şi plăcerea de a hoinări fără vreun scop clar. Chiar zice la un moment dat că avea un program foarte încărcat şi, fără să citeşti cartea, ai putea să nu-l crezi. Cum să aibă un program încărcat cineva care trăieşte singur pe munte? Însă el pierde şirul zilelor găsind moduri fascinante de a fi el însuşi între pământ şi cer. „Dormeam în haine care miroseau a supă de ceapă, a stufat lăsat pe foc ore în şir, a lână umedă şi fum de lemne – mirosul pe care aveam să-l păstrez îndelung ca pe un parfum de acasă.”

O scriitură la fel de ataşantă şi de plină de miez ca şi cea din bestsellerul „Cei opt munţi”, deşi parcă mai fragmentară, în acelaşi context clar autobiografic.

Paolo Cognetti, „Băiatul sălbatic”, Editura Polirom, anul publicării: 2018, nr. pagini: 200, traducere din limba italiană de Corina Anton


Puteţi cumpăra cartea de la:

Categorii
(mini)cronici

„Cei opt munţi” de Paolo Cognetti

Când părinţii lui găsesc o casă dintr-un sătuc la poalele masivului Monte Rosa, Pietro, care are vreo 12 ani, nu este prea încântat să stea la munte câteva luni pe an. Are o relaţie rece cu tatăl lui, care preferă să plece singur pe munte, iar lui, ca oricărui băiat de la oraş, drumeţiile nu i se par cine ştie ce. Doar că totul se schimbă când îl cunoaşte pe Bruno, un băiat cam de aceeaşi vârstă, născut la munte şi crescut într-o comuniune cu natura care i-a dat dezinvoltură şi o aplecare spre dorinţa de a descoperi lucruri noi cu care-l molipseşte şi pe Pietro. Prietenia lor se va întinde pe zeci de ani şi va scoate la suprafaţă multe detalii despre familiile celor doi, în special despre taţii lor, detalii pe care ei, la rândul lor, le vor vedea propagate peste ani în propriul mod de a reacţiona la diverse situaţii. M-am racordat foarte bine la singurătatea despre care vorbeşte cartea lui Paolo Cognetti, la nevoia de a fi singur pentru a ţine totul la distanţă şi a avea o imagine de ansamblu, şi în acelaşi timp am empatizat cu durerea lui Pietro, care îşi dă seama că în vieţi ca a lui „nu te poţi întoarce pe muntele care se află în centrul tuturor celorlalţi şi la începutul poveştii tale”.

Pe Cognetti o să-l citesc cu atenţie şi în alte cărţi apărute la noi (la Polirom mai sunt deja alte două titluri sub semnătura lui) şi pentru că am descoperit metafore legate de cât de important este să te concentrezi pe ce vrei să faci în viaţă, cum e fragmentul acesta, în care Pietro ia primele lecţii de ascensiune montană de la tatăl lui: „Aveam câteva reguli clare de urmat: unu, să prinzi un ritm şi să-l menţii fără să te opreşti; doi, să nu vorbeşti; trei, la răspântii, să alegi mereu drumul care urcă.” Cognetti nu scrie complicat, însă ştie să intre în sufletul personajelor sale pe măsură ce te familiarizează şi cu natura şi cu frumuseţile ei. O lectură altfel, care-ţi face dor de munte şi de aer curat, dar care te şi emoţionează aşa cum numai cărţile mari (ori filmele foarte bune) pot să o facă.

Paolo Cognetii, „Cei opt munţi”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, nr. pagini: 240


Puteţi cumpăra cartea de aici: